Prefaţă

Lucrarea de catehizare a persoanelor doritoare să încheie legământ cu Dumnezeu prin botez a fost o preocupare a Bisericii din vremuri străvechi. Cartea Faptele Apostolilor ne spune că stăruinţa în „învăţătura apostolică” era una dintre îndeletnicirile de bază ale primei comunităţi creştine, formate cu ocazia celei dintâi revărsări a Duhului Sfânt, în ziua Cincizecimii (Fapte 2:42Fapte 2.42 Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni.). Atunci când nu era silit de persecuţii să părăsească cetăţile în care Îl propovăduise pe Domnul Isus Hristos, Apostolul Pavel avea obiceiul de a rămâne o vreme cu cei care credeau pentru a-i învăţa Cuvântul lui Dumnezeu (Fapte 18:11Fapte 18.11 Aici a rămas un an şi şase luni, şi învăţa printre Corinteni Cuvântul lui Dumnezeu.; 19:9-10Fapte 19.9 Dar, fiindcă unii rămâneau împietriţi şi necredincioşi, şi vorbeau de rău Calea Domnului înaintea norodului, Pavel a plecat de la ei, a despărţit pe ucenici de ei, şi a învăţat în fiecare zi pe norod în şcoala unuia numit Tiran.
Fapte 19.10 Lucrul acesta a ţinut doi ani, aşa că toţi cei ce locuiau în Asia, Iudei şi Greci, au auzit Cuvântul Domnului.). Este foarte probabil ca după convertirea celor două familii din Filipi – a Lidiei şi a temnicerului – Luca să fi rămas acolo pentru a edifica această mică biserică prin învăţătura creştină, motiv pentru care evenimentele ulterioare nu mai sunt narate la persoana I plural (vezi 16:11,16Fapte 16.11 După ce am pornit din Troa, am mers cu corabia drept la Samotracia, şi a doua zi ne-am oprit la Neapolis.
Fapte 16.16 Pe când ne duceam la locul de rugăciune, ne-a ieşit înainte o roabă, care avea un duh de ghicire. Prin ghicire, ea aducea mult câştig stăpânilor ei.), ci la persoana a III-a (vezi 17:1Fapte 17.1 Pavel şi Sila au trecut prin Amfipoli şi Apolonia, şi au venit în Tesalonic, unde era o sinagogă a Iudeilor.). În Epistola către evrei, destinatarii sunt îndemnaţi să-şi intensifice cursul maturizării duhovniceşti trecând de la „adevărurile începătoare ale lui Hristos... spre cele desăvârşite” (Ev. 6:1Evr 6.1 De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos, şi să mergem spre cele desăvârşite, fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte, şi a credinţei în Dumnezeu,).

În Biserica primară a primelor veacuri, cei care doreau să-l urmeze pe Mântuitorul şi se pregăteau pentru botez erau numiţi catehumeni, tocmai pentru că parcurgeau o perioadă de catehizare sub îndrumarea unui slujitor al bisericii. În tot acest timp, catehumenii participau la slujbele bisericii, dar nu se puteau împărtăşi la Cina Domnului decât după botez. Bisericile penticostale acordă o mare atenţie pregătirii noilor convertiţi pentru încheierea legământului cu Dumnezeu prin botez, fiind bine cunoscută rânduiala catehizării premergătoare botezului.

Prezentul manual catehetic vine să acopere nevoia fundamentală a unui material didactic care să ofere bisericilor din Cultul Creştin Penticostal din România ‒ şi nu numai ‒ o sinteză a învăţăturilor biblice de bază, pe care ucenicul lui Hristos trebuie să şi le însuşească înainte de a fi botezat în apă. Viziunea scrierii acestui Manual Catehetic aparţine Consiliului Bisericesc al Cultului Creştin Penticostal din România, care a avizat structurarea tematică, precum şi conţinutul doctrinar – în acord cu Mărturisirea de Credinţă a Cultului Creştin Penticostal ‒ şi a încredinţat autorilor misiunea scrierii lui.

Recomandăm bisericilor penticostale române folosirea acestui manual în pregătirea duhovnicească a catehumenilor în vederea primirii botezului în apă. Manualul este structurat pe lecţiuni biblice care pot fi parcurse pe durata a trei sau patru luni, în funcţie de viziunea fiecărei biserici locale. Credem că acest manual va fi un mijloc eficace pentru creşterea spirituală armonioasă a celor proaspăt întorşi la credinţa în Domnul nostru Isus Hristos şi o mare binecuvântare pentru toate bisericile penticostale române.

Pastor conf. univ. dr. Pavel Riviş Tipei,

Preşedinte al Cultului Creştin Penticostal din România

Octombrie 2014

Preface

Catechetical work with persons willing to enter in a covenant with God through water baptism has been a preoccupation of the Church since ancient times. The book of Acts tells us that perseverance in the “apostolic teaching” was one of the basic tenets of the first Christian community, which was founded at the first outpouring of the Holy Spirit, on the Day of Pentecost (Acts 2:42Acts 2.42 They devoted themselves to the apostles' teaching and to the fellowship, to the breaking of bread and to prayer.). Whenever Apostle Paul would not be forced, due to persecution, to leave the cities where he preached about the Lord Jesus Christ, he would remain for a while with those who believed, in order to teach them the Word of God (Acts 18:11Acts 18.11 So Paul stayed for a year and a half, teaching them the word of God.; 19:9-10Acts 19.9 But some of them became obstinate; they refused to believe and publicly maligned the Way. So Paul left them. He took the disciples with him and had discussions daily in the lecture hall of Tyrannus.
Acts 19.10 This went on for two years, so that all the Jews and Greeks who lived in the province of Asia heard the word of the Lord.). It is quite likely that after the conversion of the two families from Philippi – the house of Lydia and that of the jailer – Luke remained there in order to build that small Church up through Christian teaching; that is probably the reason why subsequent events are no longer narrated in the first-person plural (see 16:11,16Acts 16.11 From Troas we put out to sea and sailed straight for Samothrace, and the next day on to Neapolis.
Acts 16.16 Once when we were going to the place of prayer, we were met by a slave girl who had a spirit by which she predicted the future. She earned a great deal of money for her owners by fortune-telling.), but in the third person (see 17:1Acts 17.1 When they had passed through Amphipolis and Apollonia, they came to Thessalonica, where there was a Jewish synagogue.). Moreover, in the Epistle to the Hebrews, recipients are urged to seek spiritual maturity more ardently by “...leaving the elementary teachings about Christ and going on to maturity...” (Hebrews 6:1Heb 6.1 Therefore let us leave the elementary teachings about Christ and go on to maturity, not laying again the foundation of repentance from acts that lead to death, and of faith in God,).

In the early church, during the first Christian centuries, those who wanted to follow the Saviour and were preparing for baptism were called “catechumens”, exactly because they were going through a time of “catechization” under the guidance of a minister. During this time, the catechumens were attending church services but were not allowed to partake in the Lord’s Supper until baptism. Pentecostal churches emphasize the preparation of new converts for entering the covenant with God through baptism, the tradition of pre-baptismal catechization being well known.

This catechetical manual aims to cover the fundamental need for teaching materials, and provide the Romanian Christian Pentecostal churches (and beyond) a summary of the basic biblical teachings that a disciple of Christ should understand and accept before receiving the water baptism. The vision for this Catechetical Manual originates in the Church Council of the Romanian Pentecostal Denomination, who has approved the thematic structure and the doctrinal content of the work in accordance with the Pentecostal Confession of Faith, and has entrusted the task of its writing to the authors.

I recommend this manual to Romanian Pentecostal churches, to use in the spiritual preparation of catechumens before receiving the water baptism. The material is divided in several Bible lessons, which can be covered over a period of three or four months, in accordance with the specific pace adopted by each local church. I believe that this textbook will prove to be an effective tool for the harmonious spiritual growth of new converts to the faith in Jesus Christ, and a great blessing to all Romanian Pentecostal Churches.

Rev. Pavel Riviș Tipei, PhD Associate Professor

President of the Romanian Christian Pentecostal Denomination

October 2014

Partea I

Lecţia 1

Învăţătura despre Dumnezeu

1. Sfânta Treime

Învăţătura despre Sfânta Treime este adevărul fundamental, propriu şi specific al credinţei creştine. Sfintele Scripturi şi scriitorii creştini antici învaţă că Dumnezeu este unic, unul singur ca fire divină, dar totodată întreit ca persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Întrucât firea (natura) dumnezeiască este unică şi indivizibilă, fiecare Persoană a Sfintei Treimi este Dumnezeu, iar Cei Trei sunt uniţi fără a fi despărţiţi şi fără a fi contopiţi.

• Cele Trei Persoane sunt:
• Consubstanţiale (au toate trei aceeaşi natură)
• Coeterne (sunt toate trei din veşnicie)
• Coegale (sunt toate trei în egală măsură dumnezeieşti)
1. Sfânta Treime în învăţătura Vechiului Testament
• Deşi învăţătura despre Sfânta Treime nu apare explicit menţionată în VT, ea este totuşi prezentată implicit sub aspecte precum:
• Numele lui Dumnezeu, care apare cu formă de plural – Elohim
• Pronume folosite pentru Dumnezeu, cu forme de plural – Gen. 1:26; 11:7; Is. 6:8.
• Apariţii ale Fiului în VT – Gen. 16:7-14; cap. 18; 22:11–19; Ex. 3:2; Ios. 5:13-14; Jud. 6:11-23; cap. 13.
• Lucrări ale Duhului Sfânt în VT – Gen. 1:2; Num. 11:25, 29; 24:2–3; Jud. 6:34; 1 Sam. 11:6; Mica 3:8.
2. Sfânta Treime în învăţătura Noului Testament
• Doctrina Sfintei Treimi are suport biblic explicit în scrierile NT. Trebuie precizat, însă, că NT, la fel ca şi VT, vorbeşte şi despre unitatea celor trei Persoane dumnezeieşti. Chiar dacă există în trei Persoane distincte, Dumnezeu este Unul (Ioan 17:3; 1 Cor. 8:4).
• Dovezi clare ale existenţei treimice a lui Dumnezeu apar explicit în texte biblice precum:
• Botezul Mântuitorului – Mat. 3:16-17. Tatăl vorbeşte din ceruri, Fiul este botezat în Iordan, iar Duhul Sfânt se coboară în chip de porumbel;
• Formula baptismală nou-testamentară: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh” (Mat. 28:19);
• Binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului Isus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! Amin.” (2 Cor. 13:14);
• Anunţarea venirii Mângâietorului: Fiul Îl roagă pe Tatăl să-L trimită pe Duhul ‒ „Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac.” (Ioan 14:16).
• Învăţătura nou-testamentară despre persoanele Sfintei Treimi:
• Tatăl este Dumnezeu – Rom. 1:7;
• Fiul este Dumnezeu – Ev. 1:8;
• Duhul Sfânt este Dumnezeu – Fapte 5:3,4.
2. Atributele lui Dumnezeu

Atributele lui Dumnezeu sunt acele însuşiri reale şi obiective ale fiinţei lui Dumnezeu prin care El se manifestă şi poate fi cunoscut de fiinţa umană. Deşi prin ştiinţa teologică sunt enumerate şi descrise atributele divine, trebuie ştiut totuşi că întotdeauna vor fi atribute necunoscute nouă, întrucât Dumnezeu este necuprins pentru mintea şi limbajul omeneşti. Pentru că Dumnezeu este o unitate perfectă, atributele divine nu pot fi separate unele de altele.

1. Atributele naturale ale lui Dumnezeu
1. Atotştiinţa lui Dumnezeu
• se referă la cunoaşterea completă şi desăvârşită a tot ceea ce există, cunoaștere pe care o deţine Dumnezeu.
• Sfintele Scripturi vorbesc despre atotştiinţa lui Dumnezeu: Is. 40:28; Iov 37:16; Ps. 147:5; 1 Ioan 3:20.
• cunoaşterea lui Dumnezeu este completă (cuprinde tot ce există) – Prov. 15:3; 5:21;
• cunoaşterea lui Dumnezeu este desăvârşită (El ştie tot despre cele ce există) – Ps. 147:4; Mat. 10:29;
• cunoaşterea lui Dumnezeu cuprinde orice experienţă umană – Ps. 139:2-4; Ex. 3:7, 19;
• cunoaşterea lui Dumnezeu cuprinde întreaga istorie a umanităţii – Dan. cap. 2 şi 8; Fapte 15:18;
• cunoaşterea lui Dumnezeu este din veşnicie până în veşnicie – Is. 48:5-8; 46:9-10.
2. Atotputernicia lui Dumnezeu
• se referă la nemărginirea puterii pe care o are Dumnezeu şi la absoluta Sa independenţă în toate lucrările Lui.
• Sfintele Scripturi declară atotputernicia lui Dumnezeu: Iov 42:2; Gen. 18:14.
• Dumnezeu este atotputernic în relaţia Sa cu:
• natura – Gen. 1:1-3; Ps. 107:25-29; Naum 1:5,6.
• experienţa umană – Dan. 4 (Nebucadneţar); Fapte 9 (convertirea lui Saul); Ex. 4:11 (trimiterea lui Moise).
• lumea cerească – Dan. 4:35; Ev. 1:14.
• lumea demonică – Iov 1:12; 2:6; Luca 22:31, 32; Ap. 20:2.
3. Omniprezenţa lui Dumnezeu
• se referă la prezenţa şi domnia lui Dumnezeu peste toată creaţia şi independenţa Lui în raport cu spaţiul.
• Sfintele Scripturi declară omniprezenţa lui Dumnezeu: Ier. 23:23, 24; Ps. 139; Fapte 17:24-28; Mat. 28:20
4. Veşnicia lui Dumnezeu
• se referă la faptul că Dumnezeu umple timpul, dar este, totodată, supratemporal. El este independent în raport cu timpul.
• Sfintele Scripturi Îl descriu pe Dumnezeu ca fiind etern: Hab. 1:12; Ps. 90:2; 102:24-27; Ap. 1:8.
5. Imuabilitatea lui Dumnezeu
• se referă la consecvenţa lui Dumnezeu sau la armonia perfectă dintre fiinţa şi voinţa (hotărârea) lui Dumnezeu.
• Scripturile vorbesc despre imuabilitatea lui Dumnezeu: Mal. 3:6; Iac. 1:17; 1 Sam. 15:29.
• există în Sfintele Scripturi şi episoade în care Dumnezeu pare a fi schimbător, revenind asupra unor hotărâri exprimate anterior (Gen. 6:6; 1 Împ. 21:29; Ier. 26:19; Iona 3:10 şi altele). Cu privire la acestea, trebuie luate în considerare următoarele adevăruri:
• Exprimarea scriitorilor biblici cu privire la Dumnezeu este, uneori, antropomorfică. Antropomorfismele sunt acele figuri de stil prin care Dumnezeu este descris asemenea unui om, pentru ca cititorului să-i fie înlesnită înţelegerea anumitor trăsături ale lui Dumnezeu. Se spune, de pildă, că pământul este „aşternutul picioarelor” lui Dumnezeu (Is. 66:1), de unde nu trebuie înţeles că Dumnezeu are trup (picioare) asemenea omului, ci că Dumnezeu domină întreg pământul. În mod similar, scriitorii biblici spun uneori că Dumnezeu se căieşte, pentru a descrie amărăciunea pe care o simte Dumnezeu la vederea răutăţii omului.
• Există situaţii în care Dumnezeu anulează o sentinţă pe care a dat-o cu privire la om (individ sau grup), însă nu pentru că El este schimbător, ci pentru că omul s-a schimbat fie în bine, fie în rău, iar Dumnezeu acţionează mereu conform dreptăţii Sale. El îl iartă pe cel care se îndreaptă şi îl pedepseşte pe cel care păcătuieşte, rămânând astfel neschimbat în dreptatea Sa (Ez. 18:21-22, 24, 26-28).
2. Atributele morale ale lui Dumnezeu
1. Sfinţenia lui Dumnezeu
• se referă la natura desăvârşită a lui Dumnezeu, cu totul despărţită de rău. Sfinţenia lui Dumnezeu nu este una morală, ci fiinţială. Sfinţirea credinciosului devine posibilă prin comuniune cu Dumnezeu, în Hristos, şi prin participare la sfinţenia Sa.
• Mărturii biblice privind sfinţenia lui Dumnezeu: Iov 34.10; Is. 57:15; Ps. 99:9; Hab. 1:13; 1 Pet. 1:15, 16; Ioan 17:11.
• Tatăl este sfânt – Is. 41:14.
• Fiul este sfânt ‒ Fapte 3:14.
• Duhul este sfânt – Ef. 4:30.
2. Dreptatea lui Dumnezeu
• Se referă la armonia perfectă dintre sfinţenia lui Dumnezeu şi hotărârile Sale, acord în virtutea căruia Dumnezeu răsplăteşte fiecăruia cum se cuvine.
• mărturii biblice privind dreptatea lui Dumnezeu: Ps. 116:5; 145:17; Ier. 12:1; Ezra 9:15.
• dreptatea lui Dumnezeu se manifestă prin:
• pedepsirea celui rău ‒ Ex. 9:23–27; Ps. 11:4–7; Dan. 9:12–14; Ap. 16:5,6.
• iertarea păcătosului care se căieşte – 1 Ioan 1:9.
• respectarea făgăduinţelor faţă de poporul Său (credincioşia) – Neem. 9:7,8
• răzbunarea poporului Său – Ps. 129:1-4
• răsplătirea celor drepţi – Ev. 6:10; 2 Tim. 4:8.
3. Dragostea lui Dumnezeu
• Este acea însuşire prin care Dumnezeu împărtăşeşte făpturilor feluritele Sale bunătăţi. Datorită iubirii divine, omenirea poate beneficia de îndurarea, blândeţea şi harul lui Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu se vede şi în faptul că omul, ca fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este capabil de iubire şi tânjeşte după aceasta, intrând astfel în comuniune cu semenii.
• Mărturii biblice ale iubirii lui Dumnezeu: Ps. 86:15; 103:8; Luca 15:11-32; Ioan 3:16; 1 Ioan 3:16; 4:8-16.
• Dragostea lui Dumnezeu se manifestă prin:
• mântuirea oferită omenirii – 1 Ioan 4:9,10;
• iertarea celui păcătos – Prov. 28:13; Is. 38:17; 55:7; Mat. 5: 45; Luca 6:36; Ef. 2:4, 5; 2 Pet. 3:9;
• bunăvoinţa arătată drepţilor – Ps. 32:10; Is. 49:15, 16; 63:9; Fil. 2:27.
3. Persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos
1. Persoana Domnului Isus Hristos
• Domnul Isus Hristos este Dumnezeu întrupat, de aceea El este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Cele două naturi ale Sale – divină şi umană – sunt unite în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit. Unirea celor două naturi în persoana Mântuitorului rămâne o mare taină, deoarece raţiunea umană nu poate pătrunde modul în care ea s-a realizat.
1. Omenia (umanitatea) Domnului Isus Hristos
• Domnul Isus Hristos s-a născut din fecioara Maria, prin Duhul Sfânt: Mat. 1:18; 2:11; 12:47; 13:55; Ioan 1:14; 2:1; Rom. 1:3; Gal. 4:4.
• Domnul Isus s-a dezvoltat ca orice fiinţă umană: Luca 2:40, 52, 46.
• Domnul Isus a avut înfăţişarea unui om: Luca 24:13; Ioan 4:9; 20:15; 1 Tim. 2:5.
• Domnul Isus a împărtăşit nevoile şi trăirile firii umane, dar nu şi păcătoşenia acesteia: Mat. 4:2; 8:24; 26:36, 40; Ioan 4: 6; 19:28; 11:35; Ev. 4:15.
2. Dumnezeirea Domnului Isus Hristos
• Domnului Isus îi sunt atribuite nume divine:
• Dumnezeu ‒ Ioan 1:1; 20:28; Rom. 9:5; Tit 2:13; Ev. 1:8;
• Fiul lui Dumnezeu ‒ Mat. 8:29; 14:33; 16:16,17; 27:40,43; Marcu 1:1; 14:61,62; Luca 1:35; 4:41; 22:70;
• Domnul ‒ Mat. 22:43-45; Luca 2:11; Fapte 4:33; 9:17; 16:31.
• Domnul Isus primeşte închinare: Mat. 14:33; Luca 5:8; 24:52; Ioan 20:28.
• Domnul Isus deţine atribute dumnezeieşti:
• atotputernicia ‒ Mat. 28:18; Ioan 17:2; Ef. 1:20-22; Ap. 1:8;
• atotştiinţa ‒ Ioan 2:24, 25; 16:30; Col. 2:3;
• omniprezenţa - Mat. 18:20; Ef. 1:23.
• Domnul Isus săvârşeşte lucrări dumnezeieşti:
• El este creator – Ioan 1:3; Col. 1:16;
• El este susţinătorul întregii Creaţii – Col. 1:17; Ev. 1:3;
• El iartă păcate – Marcu 2:5-10. Luca 7:48;
• El îi va învia pe cei drepţi în Împărăţia Sa – Ioan 6:39, 40, 54; 11:25;
• El îi va judeca pe toţi oamenii – Ioan 5:22; Fapte 17:31; 2 Tim 4:1.
2. Lucrarea Domnului Isus Hristos
1. Moartea Domnului Isus Hristos
• Semnificaţii biblice ale morţii Domnului Isus Hristos:
• este răscumpărătoare – Mat. 20:28; 1 Tim. 2:6; 1 Pet. 1:18;
• este ispăşitoare – Rom. 3:25; Ev. 2:17; 1 Ioan 2:2;
• este reconciliatoare – Rom. 5:10; 2 Cor. 5:18, 19; Ef. 2:16; Col. 1:20;
• este înlocuitoare – Is. 53:6; 1 Pet. 2:24; 3:18; 2 Cor. 5:21.
• Urmările morţii Domnului Isus Hristos:
• împăcarea omenirii cu Dumnezeu – Rom. 5:10; Col. 1:20-22;
• anularea condamnărilor şi a blestemului vechii Legi – Col. 2:14; Gal. 3:13;
• învingerea Diavolului – Ioan 12:31, 32; Col. 2:15;
• intrarea liberă a credinciosului la Dumnezeu şi moştenirea Împărăţiei Sale ‒ Rom. 5:9; Gal. 4:3-5; Ev. 10:10, 19-20; 9:15; 2:14-15.
2. Învierea Domnului Isus Hristos
• Natura învierii Domnului Isus Hristos
• Mântuitorul a înviat în trup – Luca 24:36-43; Ioan 20:20; 24-29;
• trupul Mântuitorului a fost unul glorificat:
• avea proprietăţi supranaturale: a intrat prin uşile încuiate (Ioan 20:19); uneori nu a putut fi recunoscut (Ioan 20:14, 15; 21:4, 12; Luca 24:13-16);
• era nemuritor ‒ Rom. 6:9, 10; Ap. 1:18.
• Urmările învierii Domnului Isus Hristos
• certitudinea acceptării, de către Dumnezeu, a jertfei Domnului Hristos ‒ Rom. 4:25;
• certitudinea intrării credinciosului în trupul mistic al lui Hristos ‒ Rom. 6:3-4; 2 Cor. 5:15-17; Ef. 2:6;
• certitudinea învierii tuturor credincioşilor ‒ Ioan 14:19; Rom. 8:11; 1 Cor. 6:14; 15:22; 2 Cor. 4:14; 1 Tes. 4:14;
• certitudinea judecăţii viitoare ‒ Fapte 17:31.
3. Înălţarea Domnului Isus Hristos
• Domnul Isus Hristos S-a înălţat în mod fizic la cer ‒ Fapte 1:9-11; Luca 24:51.
• Domnul Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, domnind împreună cu El – Fapte 3:20, 21; 5:31; Ef. 1:20; Col. 3:1; Ev. 10:12,13.
• Domnul Isus Hristos pregăteşte un loc în Împărăţia lui Dumnezeu pentru fiecare credincios ‒ Ioan 14:2.
• Domnul Isus Hristos mijloceşte la Tatăl pentru poporul Său – Rom. 8:34; Ev. 9:24.
• Domnul Isus Hristos este permanent şi pretutindeni cu poporul Său – Mat. 28:20.
4. Persoana şi lucrarea Duhului Sfânt
1. Persoana Duhului Sfânt
• Duhul Sfânt este prezentat în NT ca având însuşirile unei persoane:
• Duhul Sfânt are voinţă (1 Cor. 12:11), raţiune (Rom. 8:27) şi sentimente (Ef. 4:30);
• Duhul Sfânt le dă daruri credincioşilor – 1 Cor. 12;
• Duhul Sfânt vorbeşte – Ap. 2:7;
• Duhul Sfânt mijloceşte – Rom. 8:26;
• Duhul Sfânt călăuzeşte – Fapte 13:2; 16:6,7;
• Duhul Sfânt desemnează slujitori – Fapte 20:28;
• Duhul Sfânt poate fi minţit (Fapte 5:3), batjocorit (Ev. 10:29) şi hulit (Mat. 12:31, 32).
2. Dumnezeirea Duhului Sfânt
• Duhul Sfânt are nume divine – Fapte 5:3-4; 2 Cor. 3:17-18;
• Duhul Sfânt are atribute divine: eternitatea (Ev. 9.14), omniprezenţa (Ps. 139:7-10); atotputernicia (Luca 1:35); atotştiinţa (Ioan 14:26; 16:12-13; 1 Cor. 2:10-11);
• Duhul Sfânt săvârşeşte lucrări divine: creaţia (Gen. 1:2; Ps. 104:30; Iov 33:4); regenerarea (Ioan 3:5-8); învierea (Rom. 8:11); inspirarea Scripturilor (2 Pet. 1:21).
3. Lucrarea Duhului Sfânt în credincios
• Duhul Sfânt îl înnoieşte pe credincios ‒ Ioan 3:3-5; Tit 3:5;
• Duhul Sfânt locuieşte în credincios ‒ 1 Cor. 6:19; Rom. 8:9;
• Duhul Sfânt îl sigilează pe credincios pentru Împărăţia lui Dumnezeu ‒ Ef. 1:13-14; 4:30;
• Dumnezeu îl botează pe credincios în Duhul Sfânt. Verbul grecesc baptizō înseamnă „a scufunda”, ceea ce denotă comuniunea deplină pe care o trăieşte fiinţa umană cu Duhul lui Dumnezeu, după care trebuie să se manifeste practic bunătăţile duhovniceşti ale acestei experienţe – Fapte 1:8; 2:1-13; 8:14-17; 10:44-48; 19:1-7;
• Duhul Sfânt îl umple pe credincios ‒ Fapte 2:4; 4:31; 6:3, 5; 9:17; 11:24; Ef. 5:18;
• Duhul Sfânt îl împuterniceşte pe credincios pentru trăire şi slujire – Fapte 1:8; Rom. 8:12-13; Gal. 5:22-23;
• Duhul Sfânt îl călăuzeşte pe credincios – Fapte 8:27-29; 13:2-4; 16:6,7; Rom. 8:14; Gal. 5:16, 25.
5. Aplicaţie
1. Verset de memorat: 2 Cor. 13:14.
2. Întrebări de aplicaţie personală şi discuţie în grup:
1. Dumnezeu este unul în ...................., dar întreit în ...........................
2. Care sunt dovezile (manifestările) iubirii lui Dumnezeu faţă de omenire?
3. Teme de casă:
1. Memoraţi 2 Cor. 13:14;
2. Menţionaţi trei argumente biblice pentru dumnezeirea Domnului Isus Hristos.

Part I

Lesson 1

The Teaching about God

1. The Holy Trinity

The teaching about the Holy Trinity is the fundamental truth, distinctive and specific to the Christian faith. The Holy Scriptures and ancient Christian writers are teaching that God is unique, only one in terms of divine nature, while also triune in terms of persons: Father, Son and Holy Spirit. Since God’s divine nature is unique and indivisible, each person of the Holy Trinity is God; the three divine persons are united, without being apart and without being merged.

• The three persons are:
• Consubstantial (all three have the same nature)
• Co-eternal (all three are from eternity)
• Co-equal (all three are equally divine)
1. The Holy Trinity in the Teaching of the Old Testament
• Although the Old Testament does not teach explicitly about the Holy Trinity, there are references that imply the Trinity:
• God’s name in plural form – Elohim
• Plural pronouns used in reference to God – Gen. 1:26; 11:7; Is. 6:8.
• Appearances of the Son in the Old Testament – Gen. 16:7-14; chap. 18, 22:11-19; Ex. 3:2; Jos. 5:13-14; Jud. 6:11-23, chap. 13.
• Works of the Holy Spirit in the Old Testament – Gen. 1:2; Num. 11:25, 29; Judg. 6:34; 1 Sam. 11:6; Mic. 3:8.
2. The Holy Trinity in the Teaching of the New Testament
• The doctrine of the Holy Trinity finds clear support in the NT. It should be noted, though, that the NT, like the OT, also talks about the unity of the three divine Persons. Even though God exists in three distinct Persons, God is the One God (John 17:3, 1 Cor. 8:4).
• Clear evidence of the trinitarian existence of God is explicitly found in biblical texts such as:
• The Lord’s Baptism - Matt. 3:16-17. The Father speaks from heaven, the Son is baptized in the Jordan River, and the Holy Spirit descends in the form of a dove;
• The New Testament baptismal formula: “Go therefore and make disciples of all the nations, baptizing them in the name of the Father and of the Son and of the Holy Spirit” (Matt. 28:19);
• The Apostolic Blessing: “The grace of the Lord Jesus Christ, and the love of God, and the communion of the Holy Spirit be with you all! Amen.” (2 Cor. 13:14);
• The Announcement of the coming of the Helper: The Son prays to the Father to send the Spirit - “And I will pray the Father, and He will give you another Helper, that He may abide with you forever”. (John 14:16).
• The New Testament teaching about the persons of the Holy Trinity:
• The Father is God - Rom. 1:7;
• The Son is God - Heb. 1:8
• The Holy Spirit is God - Acts 5:3,4.
2. The Attributes of God

The attributes of God are the real and objective characteristics of God’s being through which He manifests Himself and becomes known by human beings. Although divine attributes are listed and described in theological discourse, it should be noted that there will always remain attributes of God that are unknown to us, since He is incomprehensible to human mind and language. Divine attributes cannot be separated from each other, for God is perfect unity.

1. Natural Attributes of God
1. God’s Omniscience
• refers to the complete and perfect knowledge of everything that exists, knowledge that only God possesses.
• The Holy Scriptures talk about God’s omniscience: Isa. 40:28; Job 37:16, Ps. 147:5, 1 John 3:20.
• God’s knowledge is complete (it includes all that exists) – Prov. 15:3; 5:21;
• God’s knowledge is perfect (He knows all about everything that exists)- Ps. 147:4; Matt. 10:29;
• God’s knowledge encompasses all human experience – Ps. 139:2-4; Ex. 3:7, 19;
• God’s knowledge encompasses all human history – Dan. chs 2 and 8; Acts 15:18;
• God’s knowledge is from all eternity to all eternity – Isa. 48:5-8; 46:9-10.
2. God’s Omnipotence
• refers to God’s unlimited power as well as His absolute independence in all His works.
• The Holy Scriptures declare God’s omnipotence: Job 42:2; Gen. 18:14.
• God is omnipotent (almighty) in His relationship with:
• Nature - Gen. 1:13; Ps. 107:25-29; Nah. 1:5,6.
• Human experience - Dan. 4 (Nebuchadnezzar); Acts 9. (Saul’s conversion); Ex. 4:11 (God sending Moses).
• The heavenly realm - Dan. 4:35; Heb. 1:14.
• The demonic world: Job 1:12; 2:6; Luke 22:31, 32; Rev. 20:2.
3. God’s Omnipresence
• refers to God’s presence and reign over all His creation and His independence in relation to space.
• The Holy Scriptures declare God’s omnipresence: Jer. 23:23, 24; Ps. 139; Acts 17:24-28; Matt. 28:20
4. God’s Eternity
• refers to the fact that God fills time, but that He is at the same time supratemporal. He is independent in relation to time.
• The Holy Scriptures describe God as being everlasting: Hab. 1:12, Ps. 90:2; 102:24-27; Rev. 1:8.
5. God’s Immutability
• refers to God’s consistency or the perfect harmony between God’s being and His will.
• The Scriptures speak of God’s immutability: Mal. 3:6; Jam. 1:17; 1 Sam. 15:29.
• There are some instances in the Holy Scriptures where God seems to be changeable, going back on certain previous decisions (Gen. 6:6; 1 Kings 21:29; Jer. 26:19; Jon. 3:10 and others). With regards to these, the following truths must be considered:
• The language biblical writers used about God is sometimes anthropomorphic. Anthropomorphisms are figures of speech which describe God as being similar to a human being, so that the reader can understand certain qualities of God more easily. It is said, for instance, that the earth is “God’s footstool” (Is. 66:1); this does not mean that God has a body (with feet) like a human, but that God rules the whole earth. Similarly, biblical writers sometimes say that God relents, in order to describe the grief God feels when He sees human wickedness.
• There are times when God cancels a sentence that He previously gave regarding a human being (or a group of people), not because He is fickle, but because man changes, either for the beter or for the worse; in such cases, God is always acting according to His righteousness. He forgives the one who is improving and punishes the one who sins. Thus God remains unchanged in His righteousness (Ezek. 18:21-22, 24, 26-28).
2. God’s Moral Attributes
1. God’s Holiness
• refers to God’s perfect nature, completely set apart from evil. God’s holiness is not a moral but an existential feature. The sanctification of Christian believers becomes possible through communion with God, in Christ, and through participation in His Holiness.
• Biblical testimony regarding God’s holiness: Job 34.10; Isa. 57:15; Ps. 99:9; Hab. 1:13; 1 Pet. 1:15, 16; John 17:11.
• The Father is Holy – Isa. 41:14.
• The Son is Holy – Acts 3:14.
• The Spirit is Holy – Eph. 4:30.
2. God’s Righteousness
• refers to the perfect harmony between God’s holiness and His decisions, whereby God rewards everyone properly.
• Biblical testimony regarding God’s righteousness: Ps. 116:5; 145:17; Jer. 12:1; Ezr. 9:15.
• God’s righteousness is manifested in:
• Punishment of the wicked – Ex. 9:23-27; Ps. 11:4-7; Dan. 9:12-14; Rev. 16:5,6.
• Forgiveness of the sinner who repents – 1 John 1:9.
• Keeping His promises to His people (faithfulness) – Neh. 9:7,8.
• Avenging His people – Ps. 129:1-4.
• Rewarding of the righteous – Heb. 6:10; 2 Tim. 4:8.
3. God’s Love
• is the attribute through which God offers various graces to His creatures. Due to divine love, humanity can benefit from God’s mercy, gentleness and grace. God’s love is also seen in man’s capability to love and yearn for love, as man is created in God’s likeness, after God’s image; this is how man enters into communion with other human beings.
• Biblical testimony of God’s love: Ps. 86:15; 103:8; Luke 15:11-32; John 3:16; 1 John 3:16; 4:8-16.
• God’s love manifests through:
• Salvation offered to humanity – 1 John 4:9,10;
• Forgiveness for the sinner – Prov. 28:13; Is. 38:17; 55:7; Mat. 5:45; Luke 6:36; Eph. 2:4, 5; 2 Pet. 3:9;
• Kindness for the righteous – Ps. 32:10; Is. 49:15, 16; 63:9; Phil. 2:27.
3. The Person and Work of Lord Jesus Christ
1. The Person of Lord Jesus Christ
• The Lord Jesus Christ is God incarnate, therefore He is truly and fully both God and human. His two natures – divine and human – are united unmixed and unchanged, neither separated nor divided. The union of these two natures in the person of our Saviour remains a great mystery because the human wisdom cannot comprehend how it was accomplished.
1. The Humanity of Lord Jesus Christ
• Lord Jesus Christ was born from virgin Mary through the Holy Spirit: Mat. 1:18; 2:11; 12:47, 13:55, John 1:14, 2:1; Rom. 1:3; Gal. 4:4.
• Lord Jesus grew up as a normal human being: Luke 2:40, 46, 52.
• Lord Jesus had the physical appearance of a man: Luke 24:13; John 4:9; 20:15; 1 Tim. 2:5.
• Lord Jesus took on the needs and experiences of human nature, but not its sinfulness: Matt 4:2; 8:24; 26:36, 40; John 4:6; 19:28; 11:35; Heb. 4:15.
2. The Divinity of Lord Jesus Christ
• Lord Jesus was given divine names:
• God – John 1:1; 20:28; Rom. 9:5; Titus 2:13; Heb. 1:8;
• Son of God – Matt. 8:29; 14:33; 16:16, 17; 27:40, 43; Mark 1:1; 14:61, 62; Luke 1:35; 4:41; 22:70;
• The Lord – Matt. 22:43-45; Luke 2:11; Acts 4:33; 9:17, 16:31.
• Lord Jesus received people’s worship: Matt. 14:33; Luke 5:8; 24:52; John 20:28.
• Lord Jesus has divine attributes:
• Omnipotence – Matt. 28:18; John 17:2; Eph. 1:20-22; Rev. 1:8;
• Omniscience – John 2:24, 25; 16:30; Col. 2:3;
• Omnipresence – Matt. 18:20; Eph. 1:23.
• Lord Jesus does divine works:
• He is Creator – John 1:3; Col. 1:16;
• He is the Sustainer of all Creation- Col. 1:17; Heb, 1:3;
• He forgives sins – Mark 2:5-10. Luke 7:48;
• He will raise the righteous up into His Kingdom – John 6:39, 40, 54; 11:25;
• He will judge all people – John 5:22; Acts 17:31; 2 Tim 4:1.
2. The Work of Jesus Christ
1. The Death of Jesus Christ
• Biblical meanings of Lord Jesus Christ’s death:
• It is redemption – Matt. 20:28; 1 Tim. 2:6; 1 Pet. 1:18;
• It is propitiation – Rom. 3:25; Heb. 2:17; 1 John 2:2;
• It is reconciliation – Rom. 5:10; 2 Cor. 5:18, 19; Eph. 2:16; Col. 1:20;
• It is substitution – Isa. 53:6; 1 Pet. 2:24; 3:18; 2 Cor. 5:21.
• Consequences of Lord Jesus Christ’s death:
• Mankind's reconciliation with God – Rom. 5:10; Col. 1:20-22;
• Abolition of sentences and curses of the OT Law – Col. 2:14; Gal. 3:13;
• Defeat of the devil – John 12:31, 32; Col. 2:15;
• Free entry of the believer into God’s presence and into His Kingdom – Rom. 5:9; Gal. 4:3-5; Heb. 10:10, 19-20; 9:15; 2:14-15
2. The Resurrection of Jesus Christ
• The nature of the resurrection of Jesus Christ
• The Lord’s resurrection was physical – Luke 24:36-43; John 20:20; 24-29;
• The Lord’s body was a glorified one:
• It had supernatural properties: it entered through locked doors (John 20:19); sometimes it could not be recognized (John 20:14, 15; 21:4, 12; Luke 24:13-16);
• It was immortal - Rom. 6:9, 10; Rev. 1:18.
• Consequences of Lord Jesus Christ’s resurrection:
• Certainty about Christ’s propitiation being accepted by God – Rom. 4:25;
• Certainty about the Christian believer becoming part of the mystical body of Christ – Rom. 6:3-4; 2 Cor. 5:15-17; Eph. 2:6;
• Certainty about the resurrection of all believers – John 14:19; Rom. 8:11; 1 Cor. 6:14; 15:22; 2 Cor. 4:14; 1 Thess. 4:14;
• Certainty about the coming judgment – Acts 17:31.
3. The Ascension of Jesus Christ
• Lord Jesus Christ ascended physically to heaven – Acts 1:9-11; Luke 24:51.
• Lord Jesus Christ sits at the right hand of God the Father, reigning with Him – Acts 3:20, 21; 5:31; Eph. 1:20; Col. 3:1; Heb. 10:12,13.
• Lord Jesus Christ is preparing a place in God’s kingdom for every believer – John 14:2.
• Lord Jesus Christ intercedes to the Father for His people – Rom. 8:34; Heb. 9:24.
• Lord Jesus Christ is always and everywhere with His people – Mat. 28:20.
4. The Person and Work of the Holy Spirit
1. The Person of the Holy Spirit
• The Holy Spirit is presented in the New Testament as having the characteristics of a person:
• The Holy Spirit has a will (1 Cor. 12:11), rationality (Rom. 8:27), and feelings (Eph. 4:30);
• The Holy Spirit gives gifts to believers – 1 Cor. 12;
• The Holy Spirit speaks – Rev. 2:7;
• The Holy Spirit intercedes – Rom. 8:26;
• The Holy Spirit guides – Acts 13:2; 16:6,7;
• The Holy Spirit appoints ministers – Acts 20:28;
• The Holy Spirit can be lied to (Acts 5:3), insulted (Heb. 10:29) and blasphemed (Matt. 12:31, 32).
2. The Divinity of the Holy Spirit
• The Holy Spirit has divine names – Acts 5:3-4; 2 Cor. 3:17-18;
• The Holy Spirit has divine attributes: eternity (Heb. 9:14), omnipresence (Ps. 139:7-10); omnipotence (Luke 1:35); omniscience (John 14:26; 16:12-13; 1 Cor. 2:10-11);
• The Holy Spirit does divine works: creation (Gen. 1:2; Ps. 104:30; Job 33:4); regeneration (John 3:5-8); resurrection (Rom. 8:11); inspiration of Scriptures (2 Pet. 1:21).
3. The Work of the Holy Spirit in the Believer
• The Holy Spirit renews the believer – John 3:3-5; Titus 3:5;
• The Holy Spirit dwells in the believer – 1 Cor. 6:19; Rom. 8:9;
• The Holy Spirit seals the believer for God’s kingdom – Eph. 1:13-14; 4:30;
• God baptizes the believer in the Holy Spirit. The Greek verb baptizō means “to immerse”, which indicates full communion of the human being with God’s Spirit, followed by the practical manifestation of the spiritual goods of this experience – Acts 1:8; 2:1-13; 8:14-17; 10:44-48; 19:1-7;
• The Holy Spirit fills the believer – Acts 2:4, 4:31, 6:3, 5; 9:17; 11:24; Eph. 5:18;
• The Holy Spirit empowers the believer to live and to serve according to God’s will – Acts 1:8; Rom. 8:12-13; Gal. 5:22-23;
• The Holy Spirit guides the believer – Acts 8:27-29; 13:2-4; 16:6,7; Rom. 8:14; Gal. 5:16, 25.
5. Application
1. Verse to memorize: 2 Cor. 13:14.
2. Questions for personal application and group discussion:
1. God is one in ...................., but threefold in ...........................
2. Which are the proofs (manifestations) of God’s love for humanity?
3. Homework:
1. Verse to memorize: 2 Cor. 13:14;
2. Mention three biblical arguments supporting Jesus Christ’s divinity.

Lecţia 2

Învăţătura despre Sfintele Scripturi

În problemele de credinţă şi de învăţătură creştină există o singură autoritate supremă: Biblia. Cuvântul Biblia vine din grecescul biblion, care înseamnă carte (la plural – biblia, „cărți”). Termenul Biblie şi expresia Sfânta Scriptură sunt sinonime, ele referindu-se la aceeaşi carte.

1. Definiţia, componenţa şi limba Sfintelor Scripturi
1. Definiţia Bibliei
• Biblia reprezintă consemnarea în scris a descoperirii lui Dumnezeu făcute oamenilor prin Duhul Sfânt, cu scopul mântuirii şi desăvârşirii lor prin credinţa în Domnul Isus Hristos. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, mesajul lui Dumnezeu transmis omului. Biblia este cartea în care ne este descoperit adevărul divin de neschimbat, adevăr care stabileşte definitiv revelaţia lui Dumnezeu cu privire la credinţă, păcat, neprihănire şi morală.
2. Componenţa Sfintelor Scripturi
• Biblia este formată din două părţi principale: Vechiul Testament şi Noul Testament.
1. Vechiul Testament
• VT este prima parte a Bibliei şi conţine 39 de cărţi. Cele 39 de cărţi au fost scrise între anii 1445 – 430 î.Hr. La început, cărţile VT au circulat separat, pe suluri diferite, ulterior formându-se colecţii de cărţi.
• VT a fost Biblia Domnului Isus şi a apostolilor şi ne prezintă istoria planului de mântuire făcut de Dumnezeu încă din Eden şi desfăşurat în istoria poporului Israel.
• Cele 39 de cărţi ale VT se împart în patru categorii:
• Legea: Geneza, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom;
• cărţile istorice: Iosua, Judecători, Rut, 1 Samuel, 2 Samuel, 1 Împăraţi, 2 Împăraţi, 1 Cronici, 2 Cronici, Ezra, Neemia şi Estera;
• cărţile poetice: Iov, Psalmi, Proverbe, Eclesiastul şi Cântarea Cântărilor;
• cărţile profetice:
• Profeții mari: Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Ezechiel şi Daniel;
• Profeții mici: Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Ţefania, Hagai, Zaharia şi Maleahi.
2. Noul Testament
• NT este partea a doua a Bibliei şi conţine 27 de cărţi, care au fost scrise între anii 45-95 d.Hr.
• NT ne prezintă viaţa şi activitatea Domnului Isus, istoria primelor decade ale bisericii creştine, precum şi învăţăturile descoperite de Dumnezeu prin apostoli.
• NT este format din trei categorii de scrieri:
• Cărţi istorice: Matei, Marcu, Luca, Ioan şi Faptele Apostolilor;
• Epistolele:
• epistolele lui Pavel: Romani, 1 Corinteni, 2 Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1 Tesaloniceni, 2 Tesaloniceni, 1 Timotei, 2 Timotei, Tit şi Filimon;
• epistolele generale: Evrei, Iacov, 1 Petru, 2 Petru, 1 Ioan, 2 Ioan, 3 Ioan şi Iuda.
• Apocalipsa.
3. Limba Sfintelor Scripturi
• Biblia a fost scrisă în trei limbi: în limba ebraică şi cea aramaică (VT) şi în limba greacă (NT). Dumnezeu este autorul divin al Bibliei, El folosind peste 40 de autori umani de origini şi îndeletniciri diferite: regi, cărturari, demnitari de stat, preoţi, agricultori, pescari, rabini etc.
2. Autorul şi inspiraţia Sfintelor Scripturi
1. Autorul Sfintelor Scripturi
• Biblia este o carte la a cărei scriere au participat două categorii de autori: Autorul Divin și autorul uman.
1. Autorul Divin
• Autorul Divin este Dumnezeu. Biblia este o carte scrisă din iniţiativa lui Dumnezeu. Mesajul ei constituie o descoperire făcută de Duhul Sfânt. Biblia nu este o carte care a fost scrisă din iniţiativa oamenilor, ci din iniţiativa lui Dumnezeu (2 Tim. 3:16; 2 Pet. 1:21).
2. Autorii umani
• Biblia nu este o carte „căzută” din cer. Pentru scrierea ei, Dumnezeu a folosit oameni din vechime, pe care i-a umplut cu Duhul Sfânt şi pe care i-a inspirat să consemneze în scris descoperirile făcute de Domnul. Latura umană a autorilor Bibliei se vede şi din felul în care sunt denumite cele mai multe cărţi ale Bibliei: cărţile lui Moise, cărţile lui Samuel, Ezra, Isaia, Ieremia, Matei, Marcu, Luca, Ioan, epistolele apostolilor şi cărţile care poartă numele profeţilor autori.
2. Inspiraţia Sfintelor Scripturi
• Relaţia dintre Dumnezeu – Autorul Suprem – şi scriitorul uman este o relaţie de descoperire şi inspiraţie. Dumnezeu a descoperit oamenilor Săi adevărul care trebuia spus şi apoi a inspirat prin Duhul Sfânt consemnarea în scris a acestui adevăr. Rezultatul acestei lucrări divine a fost scrierea Bibliei.

Definiţie: Prin inspiraţia Sfintelor Scripturi înţelegem lucrarea supranaturală unică făcută de Duhul Sfânt, care s-a coborât peste autorii celor 66 de cărţi ale Bibliei, le-a comunicat nemijlocit adevărul lui Dumnezeu şi, folosind propria lor personalitate şi educaţie, i-a înzestrat cu puterea de a consemna în scris, fără adăugiri, omisiuni sau greşeală, toate cuvintele pe care Dumnezeu a dorit să le cunoaştem.

• Textele biblice arată că Scriptura este inspirată de Dumnezeu: 2 Tim. 3:16-17; 2 Pet. 1:21.

Observaţie! Nu trebuie să credem că Biblia este o carte care s-a născut din sclipirea geniului uman; Biblia este o carte inspirată în întregime de Dumnezeu. Pe de altă parte, nu trebuie să credem că scrierea ei s-a făcut prin dictare supranaturală făcută de Dumnezeu. Diferenţele de stil, limbă şi vocabular între cărţile Bibliei arată că Dumnezeu a folosit educaţia şi personalitatea fiecărui autor biblic şi că nu a dictat, pur şi simplu, ca unor scribi, consemnarea adevărului descoperit.

• Felul în care a fost inspirată Biblia este unic şi irepetabil; nicio altă carte nu a fost scrisă şi nici nu va mai fi scrisă în acest fel.
• Biblia este o carte fără greşeală, demnă de crezare, inspirată deplin de Duhul Sfânt la nivelul ideilor şi al cuvintelor ei şi completă. Nimeni nu are dreptul să scoată sau să adauge ceva din ce este scris în Biblie (Deut. 4:2; Ap. 22:18).
3. Autoritatea şi puterea Sfintelor Scripturi
1. Autoritatea Sfintelor Scripturi
• Adevărul cu privire la inspiraţia divină a Scripturii atrage după sine adevărul privitor la autoritatea Bibliei. Sfânta Scriptură este o carte inspirată în întregime de Dumnezeu. Prin urmare, cuvintele Bibliei sunt cuvintele lui Dumnezeu. Afirmăm cu certitudine că Dumnezeu ne vorbeşte prin Biblie. Având în vedere că Scriptura este în întregime Cuvântul lui Dumnezeu, înseamnă că ea are autoritatea lui Dumnezeu în problemele de credinţă, de morală, de doctrină şi în orice altă problemă pe care o abordează. Autoritatea Scripturii implică faptul că ea vorbeşte cu autoritatea lui Dumnezeu.
• În unele biserici creştine, autoritatea Scripturii a slăbit prin afirmarea autorităţii tradiţiei şi a ridicării acesteia din urmă la nivelul Bibliei.
• Noi credem principiul Sola Scriptura („numai Scriptura”). Conceptul Sola Scriptura înseamnă nu numai că Dumnezeu s-a descoperit pe sine în Biblie, nu numai că Biblia este deplin inspirată de Duhul Sfânt, nu numai că în ea avem cuvintele pline de autoritate a lui Dumnezeu, ci şi că Biblia este singura autoritate în materie de credinţă, singura instanţă care va decide ce este adevărat sau fals în învăţăturile şi practicile de credinţă ale bisericii.
• Biblia are autoritate deplină peste orice învăţătură şi tradiţie omenească. Noi respingem toate acele învăţături şi tradiţii omeneşti care contestă sau adaugă ceva la revelaţia biblică.
2. Dovezile autorităţii Sfintei Scripturi
• Autoritatea Bibliei se bazează pe următoarele argumente:
1. Autorul Bibliei este Dumnezeu
• Autoritatea Bibliei rezidă în faptul că Dumnezeu este autorul ei. Inspiraţia divină a Scripturilor reprezintă un argument în favoarea autorităţii ei. Autoritatea VT este declarată prin sintagma „Aşa vorbeşte Domnul”, iar în NT ‒ prin cuvintele pline de putere ale Domnului Isus şi ale apostolilor (Ex. 14:1; Deut. 33:2; Ex. 17:14; Is. 1:2; Ier. 11:1; Ioel 1:1; 2 Tim. 3:16; 2 Pet. 1:21; 1 Cor. 14:37; Ev. 1:1-4; Mat. 11:27; Ioan 12:49-50 etc.).
2. Biblia declară despre sine că este Cuvântul lui Dumnezeu
• Scriptura Sfântă pretinde despre sine că este Cuvântul plin de putere al lui Dumnezeu. Avem în Biblie sute de pasaje care fac această declaraţie. Câteva dintre aceste texte le găsim în Deut. 6:6-9; Ios.1:8; Ps. 19:7-9; Is. 55:10-11; Mat. 5:17-19; Fapte 17:11; 1 Pet. 1:23.
3. Domnul Isus Hristos mărturisește că Biblia are autoritate
• Domnul Isus a recunoscut autoritatea Scripturii şi a acţionat în lumina ei (Mat. 23:23; 5:17; 26:52-56; Ioan 5:45-47). În lupta Sa împotriva păcatului şi a Diavolului, Domnul Isus a apelat la autoritatea Scripturii (Luca 4:1-13).
4. Superioritatea doctrinară şi etică a Bibliei faţă de toate cărţile din lume
• Niciuna dintre cărţile lumii nu a avut o asemenea influenţă asupra omenirii cum a avut Biblia. Cărţile marilor religii ale lumii au avut influenţa lor, dar în materie de morală, de relaţii sociale, de dezvoltare a domeniilor ştiinţei şi artei, de reforme sociale şi politice nicio carte nu a avut influenţa pe care o are Biblia. Impactul major asupra omenirii reflectă autoritatea de care se bucură Scriptura.
5. Unitatea doctrinară a Sfintei Scripturi
• Scrisă într-un interval de 1500 de ani, de peste 40 de autori diferiţi, care provin din culturi diferite, cu educaţie diferită şi statut social diferit, care au trăit în perioade de timp diferite şi s-au confruntat cu provocări şi probleme diferite, Sfânta Scriptură dovedeşte o unitate de învăţătură fascinantă. În Biblie nimic nu se contrazice cu nimic. Unitatea extraordinară de care Biblia dă dovadă în probleme de istorie, doctrină, morală şi profeţie confirmă că în spatele celor 40 de autori umani se găseşte un Autor comun, care a transmis adevărul perfect al Cuvântului lui Dumnezeu.
6. Caracterul indestructibil al Bibliei
• Niciuna dintre cărţile scrise vreodată nu a fost atât de duşmănită şi nu a stârnit o împotrivire aşa de mare ca Biblia. Împăraţi şi imperii, sisteme politice şi filozofice, oameni de ştiinţă au încercat să distrugă Biblia. Au existat în istorie sisteme politice care au încercat să suprime existenţa Scripturilor, cum ar fi Imperiul Roman sau regimul comunist. În ciuda tuturor acestor opoziţii, Biblia este mai răspândită astăzi decât a fost vreodată în istoria omenirii, în timp ce duşmanii ei au pierit.
7. Împlinirea cu exactitate a profețiilor Scripturii
• Scriptura este o carte a profeţiilor. În VT avem sute de profeţii privitoare la istoria Israelului și a naţiunilor păgâne învecinate cu Israelul sau la Mesia, a căror împlinire s-a realizat cu exactitate. Profeţiile mesianice făcute prin prorocii vechi-testamentari sunt împlinite cu exactitate în viaţa Domnului Isus, iar împlinirea lor este consemnată cu detalii în NT. Rostirea şi împlinirea acestor profeţii confirmă existenţa unui Dumnezeu suveran care face istoria omenirii şi al cărui plan şi Cuvânt este consemnat în Sfânta Scriptură.
8. Influenţa exercitată de Sfânta Scriptură asupra oamenilor
• Capacitatea Scripturii de a transforma chiar şi viaţa celui mai înrăit om demonstrează autoritatea ei. Schimbarea vieţii unui om păcătos care citeşte Biblia confirmă originea divină a Scripturii (Ps. 19:7-8).
9. Corectitudinea afirmaţiilor Bibliei în raport cu istoria şi ştiinţele moderne
• Deşi Biblia nu este o carte de ştiinţă în sensul propriu al cuvântului, ea face câteva declaraţii cu privire la adevăruri ştiinţifice pe care omenirea le-a descoperit multe secole mai târziu. Acurateţea cu care Scriptura a declarat adevărurile ştiinţifice verificate prin cercetările ulterioare confirmă autoritatea Sfintelor Scripturi. Astfel, Biblia declară:
• existenţa spaţiului cosmic (Iov 26:7);
• plutirea Pământului în spaţiul cosmic (Iov 26:7);
• forma rotundă a Pământului (Is. 40:22; Prov. 8:31);
• existenţa fusului orar (Luca 17:34-36);
• greutatea aerului (Iov 28:25).
4. Cum a ajuns Sfânta Scriptură până la noi?

Prin „canonul Scripturii” înţelegem lista tuturor cărţilor care fac parte din Biblie. Canonul VT se referă la lista celor 39 de cărţi care formează VT, iar prin canonul NT înţelegem lista celor 27 de cărţi care formează NT.

1. Formarea canonului Vechiului Testament
• VT a fost scris între anii 1445 – 430 î.Hr. Scrierea lui a început cu cele cinci cărţi ale lui Moise, a continuat cu scrierile istorice, poetice şi profetice.
• scrierea VT s-a încheiat în anul 430 î.Hr., odată cu scrierea profeţiei lui Maleahi.
• în ceea ce priveşte recunoaşterea autorității celor 39 de cărţi ale VT se poate spune că, începând cu secolul I î.Hr., cele 39 de cărţi ale VT sunt recunoscute ca fiind canonice.
• în jurul anului 90 d.H., la Iamnia, o localitate situată pe coasta Mării Mediterane, la vest de Ierusalim, a fost luată decizia fixării definitive a listei cărţilor canonice ale VT.
• Domnul Isus şi apostolii au recunoscut autoritatea canonului VT, iar pentru biserica primară Scriptura Sfântă era VT.
2. Formarea canonului Noului Testament
• NT a fost scris între anii 45-95 d.Hr.
• Dintre toate cărţile şi epistolele creştine scrise în primele două secole, cele 27 de cărţi ale NT au fost recunoscute de biserică drept canon al NT.
• Cele mai importante criterii după care s-a decis acceptarea în canon a cărţilor NT au fost:
• caracterul apostolic al scrierii – autorul trebuia să fi fost un apostol sau un apropiat al grupului de apostoli;
• conţinutul cărţii trebuia să fie apostolic;
• cartea trebuia să fie folosită în mod universal de către biserici;
• caracterul divin inspirat al scrierii.
• Conturarea listei canonului NT s-a făcut în mod progresiv, iar în anul 397 d.Hr., în cadrul Conciliului ecumenic ţinut la Cartagina (în nordul Africii), s-a stabilit definitiv ca în lista canonului NT să fie cuprinse cele 27 de cărţi.
• Până la descoperirea tiparului şi prima tipărire a Bibliei (1455), cărţile VT şi ale NT au fost transmise prin copiere cu mâna.
3. Biblia în limba română
• Prima traducere în limba română a Noului Testament a fost publicată în 1648 la Alba Iulia, ediție cunoscută sub numele de Noul Testament de la Bălgrad.
• Prima Biblie completă tipărită în limba română a apărut în anul 1688, fiind cunoscută sub numele de Biblia de la Bucureşti.
• În anul 1921 a fost publicată prima versiune a Bibliei în traducerea lui Dumitru Cornilescu. Ediția revizuită, publicată în 1924, a fost adoptată de toate bisericile neoprotestante române.
4. Problema cărţilor deuterocanonice (apocrife) ale VT
• În toate ediţiile tipărite de Biserica Ortodoxă, VT conține, pe lângă cele 39 de cărți din canonul protestant, alte 14 cărţi cunoscute sub numele de cărţi deuterocanonice sau apocrife, care au fost scrise în perioada secolelor III-I î.H.
• Cele 14 cărţi deuterocanonice sunt: Cartea lui Tobit, Cartea Iuditei, Cartea lui Baruh, Epistola lui Ieremia, Cântarea celor trei tineri, 3 Ezra, Cartea înţelepciunii lui Solomon, Ecclesiasticul, Istoria Susanei, Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Bel, 1 Macabei, 2 Macabei, 3 Macabei şi Rugăciunea regelui Manase.
• Cele 14 cărţi sunt socotite cărţi canonice în Biserica Catolică, iar în Biserica Ortodoxă sunt socotite bune de citit, dar nu au valoare canonică.
• Bisericile protestante nu consideră că aceste cărți au valoare canonică, motiv pentru care ele nu apar în traducerile protestante ale Bibliei.
• Motivele pentru care aceste cărţi nu sunt cuprinse în canonul Bibliei sunt următoarele:
• aceste cărţi nu au fost recunoscute de iudaism ca parte a VT;
• nici Domnul Isus Hristos, nici apostolii nu le folosesc niciodată;
• aceste cărţi conţin afirmaţii şi doctrine care contrazic învăţăturile din textele cărţilor VT şi NT. Spre exemplu, în Tobit se afirmă că milostenia curăţă păcatele: „Căci milostenia izbăveşte de la moarte şi curăţă orice păcat. Cei ce fac milostenie şi dreptate vor trăi mult.” (Tobit 12:9).

Observaţie! Diferenţe privind modul în care este împărţită Cartea Psalmilor în Biblia Dumitru Cornilescu, respectiv Biblia sinodală a Bisericii Ortodoxe:

• Ps. 9:1–21 şi Ps. 10:1–18 (Cornilescu) = Ps. 9:1–32 (Biblia sinodală);
• până la Ps. 145, numerotarea din Biblia Cornilescu o devansează pe cea din Biblia sinodală, în sensul că Ps. 144 (Cornilescu) corespunde Ps. 143 (Biblia sinodală);
• Ps. 147:1–11 (Cornilescu) = Ps. 146:1–11 (Biblia sinodală);
• Ps. 147:12–20 (Cornilescu) = Ps. 147:1‒9 (Biblia sinodală);
• de la Ps. 148 numerotarea Psalmilor este identică;
• Biblia sinodală conţine şi Psalmul necanonic 151, pe care ediţia Cornilescu nu îl are.
5. Atitudinea noastră faţă de Biblie

Un creştin trebuie să aibă faţă de Biblie următoarea atitudine:

• trebuie să creadă că toată Scriptura este Cuvântul viu al lui Dumnezeu;
• trebuie să se supună adevărurilor proclamate de Scriptură şi să îşi alinieze modul de gândire şi credinţele la valorile şi standardele propovăduite de Biblie;
• trebuie să citească zilnic Biblia şi să o studieze, meditând într-un spirit de rugăciune la mesajul ei;
• trebuie să fie ascultător de Cuvântul lui Dumnezeu, împlinind cu fapta poruncile Domnului date în Scriptură.
6. Aplicaţie
1. Versete de memorat: 2 Tim. 3:16-17.
2. Întrebări de aplicaţie personală şi discuţie în grup:
1. De ce este important pentru viaţa ta de creştin să ştii care cărţi sunt Cuvântul lui Dumnezeu şi care nu?
2. Dacă ai dori să convingi pe cineva că Biblia este inspirată de Dumnezeu şi că este demnă de crezare, care ar fi argumentele pe care le-ai invoca?
3. Teme de casă:
1. Memoraţi pasajul din 2 Tim. 3:16-17.
2. Examinaţi cu atenţie pasajul din 2 Tim. 3:16-17 şi explicaţi învăţătura acestui text despre inspiraţia Scripturilor. Faceţi o listă cât mai cuprinzătoare a scopurilor pentru care a fost scrisă Biblia, pe baza versetului de memorat.

Lesson 2: Page under construction!

Lecţia 3

Învăţătura despre creaţie

1. Generalităţi
• Având în vedere faptul că numai Dumnezeu există prin Sine, tot ceea ce există în afară de El este creat de El din nimic, prin voinţa Sa atotputernică.
• De asemenea, pentru că Dumnezeu nu este supus necesităţii, El nu a creat nimic din necesitate, ci din iubirea nemărginită, care se revarsă permanent din El.
• Întrucât tot ce există a fost creat de Dumnezeu, creaţia este bună: „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune” (Gen. 1:31). Aşadar, răul fizic şi cel moral nu provin de la Dumnezeu, ci au apărut prin exercitarea libertăţii cu care Dumnezeu a creat fiinţele raţionale, libertate care poate genera atât bine, cât şi rău.
2. Îngerii
1. Natura îngerilor
• îngerii sunt fiinţe create – Neem. 9:6; Col. 1:16.
• îngerii sunt fiinţe spirituale – Ev. 1:14.
• îngerii sunt fiinţe înzestrate de Dumnezeu cu o putere deosebită – 2 Pet. 2:11; Ps. 103:20.
• îngerii sunt cu neputinţă de numărat – Iov 25:3; Ev. 12:22.
2. Căderea îngerilor
• Iniţial, toţi îngerii au fost buni, însă la un moment dat unii dintre ei s-au revoltat împotriva lui Dumnezeu, de aceea au fost izgoniți de la fața Domnului şi sunt păstraţi pentru ziua judecăţii (2 Pet. 2:4; Iuda 6).
• Căpetenia îngerilor căzuţi este numită în NT Diavolul (Mat. 4:1-11), Satan (Iov 1:6-12), Beelzebul (Mat. 12:24), Cel rău (Mat. 5:37) etc.
• Printre lucrările Diavolului şi ale îngerilor lui (demonii) se numără:
• împotrivirea faţă de planul lui Dumnezeu – Dan. 10:10-14;
• împotrivirea faţă de cei care împlinesc planul lui Dumnezeu – Ef. 6:12;
• apăsarea oamenilor – Luca 13:16; Mat. 17:15-18;
• înşelarea oamenilor – Ap. 20:1-3.
3. Lucrarea îngerilor buni
• lucrarea lor cerească este închinarea şi lauda aduse lui Dumnezeu – Is. 6:1-6; Ap. 5:11-12; 8:3-4;
• lucrarea lor pământească este ajutarea sfinţilor, la porunca lui Dumnezeu – Gen. 19:1-22; Jud. 6:11-23; Luca 1:5-38; 2:8-20; Fapte 12:1-12; 27:23-24; Ev. 1:14.
3. Omul
1. Crearea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu
• omul a fost creat printr-un act direct şi personal al lui Dumnezeu, din preaplinul iubirii lui Dumnezeu, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Gen. 1:26).
• chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om:
• Chipul lui Dumnezeu în om se referă la:
• natura spirituală a omului (voinţă, raţiune şi sentimente);
• libertate;
• conştiinţă morală;
• sete de absolut.
• Asemănarea cu Dumnezeu se referă la starea de sfinţenie în care omul înaintează prin harul lui Dumnezeu, dobândind prin Duhul Sfânt virtuţile care îl fac asemănător Domnului Isus Hristos. Se poate spune, deci, că asemănarea este actualizarea treptată a chipului.
• Scopurile creării omului sunt:
• cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu de către om (Mat. 5:16, 45, 48);
• guvernarea creaţiei văzute, ca trimis al lui Dumnezeu (Gen. 1:26-28; 2:19-20).
• Omul este alcătuit din trei elemente deosebite (1 Tes. 5:23; Ev. 4:12):
• trupul material, care, fiind luat din ţărână (Gen. 2:7), este compus din materie, este muritor, supus devenirii şi limitării;
• sufletul, care, fiind imaterial, este nemuritor, creat de Dumnezeu din nimic – „[Dumnezeu] i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut un suflet viu” (Gen. 2:7);
• duhul, care reprezintă suflarea de viaţă de la Dumnezeu (Iov 32:8).
• Sufletul este nedespărţit de duh şi duhul este nedespărțit de suflet; ele sunt indiscernabile și indivizibile, fuzionează împreună, se întrepătrund, supravieţuiesc morţii fizice şi rămân nedespărţite dincolo de moarte.
2. Căderea omului în păcat
1. Istoricitatea şi natura căderii omului în păcat
• Tragedia căderii în păcat a primei perechi de oameni – Adam şi Eva – este relatată în Sfintele Scripturi în Genesa 3.
• Referiri la Cădere mai găsim în texte biblice precum: Rom. 5:12-19; 1 Tim. 2:14; Gen. 6:5; 8:21; Ps. 14; Rom. 3:10-23.
• Din textele biblice referitoare la Cădere reies următoarele:
• iniţial, Adam şi Eva erau fiinţe lipsite de păcat;
• păcatul lui Adam şi al Evei a fost un act al alegerii lor de a-şi folosi greşit libertatea cu care i-a înzestrat Dumnezeu prin creaţie.
• răul care a cauzat păcatul adamic nu se găsea nici în Dumnezeu, nici în om, ci la Diavolul, din cauza absenţei lui Dumnezeu din existenţa acestuia.
• esenţa păcatului constă în rebeliunea voinţei umane faţă de voinţa divină, ca efect al neîncrederii omului în porunca binevoitoare a lui Dumnezeu.
2. Consecinţele căderii omului în păcat
• Ca urmare a Căderii omului, mortalitatea (putrezirea) s-a insinuat în întreaga Creaţie (Gen. 3:17; Rom. 8:19-23), realitate ce se reflectă în:
• durerea femeii la naştere;
• osteneala necesară supravieţuirii;
• moartea spirituală şi fizică.
• Printre consecinţele Căderii asupra relaţiei omului cu Dumnezeu, se numără:
• natura păcătoasă s-a transmis asupra întregii omeniri, de aceea toţi oamenii sunt păcătoşi înaintea lui Dumnezeu – Rom. 3:9-10, 22-23; 5:12; Ps. 14; Is. 53:6.
• întreaga omenire stă sub ameninţarea mâniei divine – Rom. 3:19; Gal. 3:10; Ef. 2:3.
• întreaga omenire este captivă păcatului şi, prin el, Diavolului şi îngerilor lui – Ioan 8:31-36; Ef. 2:3.
• Făptura umană este afectată în întregime de puterea păcatului, sub aspecte precum:
• relaţia cu Dumnezeu – Rom. 3:23;
• natura umană – Gen. 2:17; Rom. 5:12;
• discernământul – Ef. 4:18; 1 Cor. 2:14;
• trupul omenesc – Gen. 3:19; 1 Cor. 15:22.
4. Aplicaţie
1. Verset de memorat: Gen. 1:27.
2. Întrebări de aplicaţie personală şi discuţie în grup:
1. Care este motivul principal pentru care Dumnezeu l-a creat pe om?
2. În ce constă chipul lui Dumnezeu din fiinţa umană?
3. Teme de casă:
1. Memoraţi Gen. 1:27;
2. Examinaţi cu atenţie pasajele din Gen. 1:27-28; 2:15-17 şi descrieţi menirea omului în raport cu restul creaţiei, conform planului lui Dumnezeu revelat în aceste versete.

Lesson 3: Page under construction!

Lecţia 4

Învăţătura despre mântuire

1. Păcatul
• Păcatul este eşecul omului de a trăi pentru gloria lui Dumnezeu, ascultând întru totul de El.
• Răul este o rupere a legăturii de iubire şi credinţă cu Dumnezeu, prin rebeliune faţă de El. De aceea, răul nu are existenţă proprie (nu este nici fiinţă, nici lucru), ci este o absenţă a binelui.
• Dumnezeu, care este sfânt, nu poate ignora încălcarea legii divine, de aceea El priveşte cu mânie şi judecată către omenirea păcătoasă – Rom. 1:18; Ev. 10:31; 12:29; 2 Pet. 2:9; 3:7.
• Sfintele Scripturi fac o diferenţă între:
• păcatul neintenţionat (Lev. 4:1–5:13) – săvârşit în mod accidental, fără voia omului. Acest păcat trebuie mărturisit lui Dumnezeu şi evitat pe viitor, pentru obţinerea iertării lui Dumnezeu prin Hristos (1 Ioan 2:1).
• păcatul intenţionat (Num. 15:30-31) – săvârşit în mod deliberat şi continuu de către om. Dumnezeu va judeca aspru stăruinţa omului în păcat, mai cu seamă după ce acesta a cunoscut adevărul mântuitor (Ev. 10:26-29).
• Cea mai gravă urmare a păcatului este moartea eternă sau despărţirea de Dumnezeu pentru veşnicie, numită în Sfintele Scripturi şi:
• moartea a doua (Ap. 20:14; 21:8);
• iazul de foc (Ap. 19:20; 20:10, 14-15; 21:8);
• gheena (Mat. 18:9; Ioan 3:6);
• plânsul şi scrâşnirea dinţilor (Mat. 8:12; Luca 13:28).
2. Ispăşirea
• În planul etern al lui Dumnezeu a fost prevăzută mântuirea omenirii înainte chiar de creaţie. Lucrarea răscumpărătoare a Domnului Hristos nu a fost o soluţie de urgenţă, ci una preexistentă căderii omului (Ef. 1:4).
• În Legea veche, dată evreilor prin Moise, Dumnezeu rânduise un sistem sacrificial prin care oamenii să devină conştienţi de păcatele lor, să realizeze necesitatea ispăşirii lor şi să primească iertarea lui Dumnezeu. Vărsarea sângelui arăta că „plata păcatului este moartea”. Tot sistemul sacrificial vechi-testamentar era menit să prevestească marea şi unica jertfă mântuitoare a Domnului Hristos (Ev. 9:11-14).
• Ispăşirea este actul prin care Dumnezeu acoperă păcatele omenirii cu preţul sângelui Fiului Său, Isus Hristos, pentru a ne face parte de îndurarea Sa mântuitoare. În jertfa ispăşitoare a lui Hristos se întâlnesc sfinţenia şi dragostea lui Dumnezeu.
• Jertfa Domnului Hristos este:
• substitutivă; prin aceasta se înţelege că Hristos nu a murit pentru păcatul Său, ci pentru păcatele altora, ale întregii omeniri (Is. 53:5; 1 Cor. 15:3; Rom. 5:8).
• satisfăcătoare; prin aceasta se înţelege că jertfa Mântuitorului a satisfăcut dreptatea lui Dumnezeu, oferindu-ne astfel starea de dreptate înaintea lui Dumnezeu (Rom. 3:22-26).
• suficientă; prin aceasta se înţelege că nu mai este nevoie de nicio altă jertfă pentru ca păcatul omului să fie ispăşit înaintea lui Dumnezeu, pe lângă jertfa lui Hristos (Ev. 7:25-26).
• Principalele rezultate ale ispăşirii sunt:
• Răscumpărarea.
Răscumpărarea este plătirea unui preţ pentru eliberarea unui sclav. Astfel, răscumpărarea spirituală este lucrarea dumnezeiască prin care omul este eliberat din robia Diavolului, care îl subjugase prin păcat (1 Ioan 5:19). Preţul răscumpărării a fost plătit de Hristos, prin jertfa Sa (Ev. 2:15). Acest preţ nu i-a fost plătit Diavolului, deoarece omul nu era proprietatea lui, ci a fost plătit pentru a se împlini dreptatea lui Dumnezeu (Marcu 10:45). Ca fiinţe răscumpărate, credincioşii creştini au devenit slujitori ai altei Împărăţii – Împărăţia Fiului dragostei lui Dumnezeu (Col. 1:13).
• Reconcilierea.
Dacă păcatul l-a separat pe om de Dumnezeu, expunându-l astfel mâniei lui Dumnezeu, ispăşirea săvârşită de Hristos l-a împăcat pe om cu Dumnezeu, aducându-l în comuniune cu Tatăl său (2 Cor 5:18-19).
3. Chemarea la mântuire
• Chemarea este lucrarea prin care Dumnezeu le oferă mântuirea tuturor oamenilor, chiar dacă aceştia nu o merită.
• Alegerea îndurătoare a lui Dumnezeu de a oferi darul mântuirii fără ca omul să aibă vreun merit este numită în Sfintele Scripturi harul lui Dumnezeu.
• Mântuiţi pot fi doar acei oameni care răspund pozitiv chemării lui Dumnezeu, răspuns care constă în:
• credinţă (Marcu 1:15; Ioan 6:29; Fapte 16:31; Rom. 10:9);
• pocăinţă (Mat. 3:2; 4:17; Fapte 2:38; 17:30; 2 Pet. 3:9);
• botezul în apă (Marcu 16:16; Fapte 2:38).
• Chemarea la mântuire le este adresată tuturor oamenilor, nu doar unui grup predestinat (1 Tim. 2:3-4), chiar dacă Dumnezeu, în atotcunoaşterea Sa, îi ştie din eternitate pe cei care vor primi mântuirea (Rom. 8:29-30).
• Dumnezeu îi cheamă pe oameni la mântuire pe diverse căi:
• Cuvântul lui Dumnezeu (Rom. 10:16-17);
• Duhul lui Dumnezeu (Ioan 16:8);
• slujitorii lui Dumnezeu (2 Cron. 36:15; Ier. 25:4; Mat. 22:2-9; 2 Cor. 5:18-20);
• expresii ale bunătăţii lui Dumnezeu (Is. 26:9; Rom. 2:4).
4. Întoarcerea la Dumnezeu
• Răspunsul pe care Dumnezeu îl aşteaptă atunci când cheamă omenirea la mântuire este întoarcerea oamenilor la Sine (Mat. 11:28-30). Întoarcerea fiinţei umane la Dumnezeu are două părţi componente ce se manifestă simultan, dar pe care, pentru a putea fi studiate, le vom trata separat: credinţa şi pocăinţa.
1. Credinţa
• Credinţa este încrederea omului în harul iertării lui Dumnezeu prin Hristos. Aceasta mai este numită şi credinţa mântuitoare, pentru a putea fi deosebită de alte aspecte ale credinţei creştine, care se manifestă în vieţuirea cu Dumnezeu. Fără ea, mântuirea nu este posibilă (Fapte 16:31; Rom. 5:1; 9:30-32; Ef. 2:8; Ev. 11:6).
• În virtutea credinţei mântuitoare, omul îi dă crezare Duhului Sfânt atunci când acesta îi dovedeşte păcătoşenia personală şi îşi pune toată încrederea în Isus Hristos pentru mântuirea sa şi dobândirea vieţii eterne.
• Fiind o trăire foarte complexă, se pot distinge trei componente ale credinţei:
• Componenta intelectuală a credinţei.
Raţiunea omului este atinsă de Duhul lui Dumnezeu atunci când Acesta îl conştientizează de păcatul său şi de nevoia de mântuire. Omul atins de adevărul mântuitor ajunge să-şi cunoască propria stare aşa cum o vede Dumnezeu şi să realizeze că are nevoie de un Mântuitor. De aceea, Biblia spune că „credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu.” (Rom. 10:17);
• Componenta emoţională a credinţei.
Elementul emoţional ţine tot de constituţia sufletească pe care omul a primit-o prin creaţie. El poate fi descris ca trezirea sufletului la realitatea spirituală în care se găseşte. Aceasta poate fi urmată de regret în ce priveşte păcatul personal (Iona 3:5-10) şi de bucuria mântuirii găsite în Hristos (1 Tes. 1:6);
• Componenta volitivă a credinţei.
Voinţa, la fel ca raţiunea şi sentimentele, este un element al chipului lui Dumnezeu din om. Componenta volitivă a credinţei este evidentă atunci când omul este convins de adevărul a ceea ce Duhul Sfânt îi spune cu privire la păcatul său şi decide personal să-şi pună toată încrederea în Hristos pentru mântuirea sa (Ioan 1:12; Ap. 3:20).
2. Pocăinţa
• Pocăinţa este regretul profund pentru păcat şi decizia depărtării de el, pentru a trăi după voia lui Dumnezeu.
• Pocăinţa poate fi descrisă ca partea negativă a întoarcerii la Dumnezeu, deoarece evidenţiază lucrurile de la care se întoarce cineva. Cuvântul grecesc din NT, care a fost tradus în limba română prin „pocăinţă”, este metanoia şi se referă la schimbarea mentalităţii. Este vorba, aşadar, despre schimbarea concepţiilor omului, care duce şi la schimbarea vieţii.
• Pocăinţa este absolut necesară pentru mântuire (Luca 13:2-5), de aceea chemarea la pocăinţă este omniprezentă în dialogul lui Dumnezeu cu omenirea din toate timpurile. Dumnezeu a chemat omenirea la pocăinţă prin:
• profeţi, în vechiul Legământ (Is. 31:6; Ier. 3:14; Ez. 14:6; 18:30; Osea 14:2; Ioel 2:12; Zah. 1:3-4; Mal. 3:7);
• Ioan Botezătorul (Mat. 3:2);
• Domnul Isus Hristos (Mat. 4:17);
• cei doisprezece apostoli (Marcu 6:12);
• apostolul Petru (Fapte 2:38; 3:19);
• apostolul Pavel (Fapte 20:21; 26:20).
5. Îndreptăţirea
• Îndreptăţirea este actul prin care Dumnezeu, datorită lucrării ispăşitoare a lui Hristos, îl declară drept înaintea Sa pe omul care odinioară fusese vinovat.
• Expresia nou-testamentară „a fi socotit neprihănit” mai poate fi tradusă din textul original al Noului Testament şi prin „a îndreptăţi”, iar termenul „neprihănit” este totuna cu „drept”. De aceea, pentru o mai clară înţelegere a subiectului, vom folosi termenii „a îndrepta” şi „îndreptăţire” pentru lucrarea prin care Dumnezeu îl socoteşte neprihănit pe om.
• Îndreptăţirea este, deci, o lucrare declarativă a lui Dumnezeu săvârşită faţă de om. Ea este posibilă:
• În urma jertfei lui Hristos,
prin care păcatul omenirii a fost ispăşit (Rom. 5:9). Conform Ev. 9:22, „fără vărsare de sânge nu este iertare”, de aceea a fost nevoie ca Hristos să se aducă pe Sine jertfă pentru împlinirea dreptăţii lui Dumnezeu (Rom. 4:25).
• Datorită harului lui Dumnezeu.
Faptele omului, oricât de bune i s-ar părea acestuia şi oricât de morală i-ar fi conduita, nu pot ispăşi vina păcatului. Este nevoie de miracolul îndurării nemărginite a lui Dumnezeu pentru ca omul să fie iertat, îndreptat şi făcut moştenitor al vieţii veşnice (Rom. 3:24; Ef. 2:4-5, 8; Tit 3:5-7).
• Prin credinţă.
Pentru a fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu, omul trebuie să-şi pună toată încrederea în Hristos, nu în bunătatea proprie (Rom. 5:1; 10:10). Aceasta pentru că Hristos este singurul care I-a putut fi credincios lui Dumnezeu în chip desăvârşit, de aceea omul este socotit drept de către Dumnezeu nu prin strădaniile sale de a se îndrepta, ci prin Singurul care i-a fost cu desăvârşire credincios lui Dumnezeu (Ev. 5:7-10). Faptele bune ale omului trebuie să apară ca urmare a îndreptăţirii lui de către Dumnezeu, prin Domnul Hristos (Ef. 5:1-2; Tit 2:14; 1 Pet. 1:17-19).
• Conform învăţăturii Noului Testament, două dintre urmările majore ale îndreptăţirii omului de către Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos, sunt:
• Absolvirea de pedeapsă.
Pedeapsa pentru păcat este moartea: spirituală, fizică şi veşnică (Gen. 2:17; Rom. 5:12-14; 6:23). Datorită morţii ispăşitoare a lui Hristos, care a plătit preţul răscumpărării (1 Pet. 1:18-19), Dumnezeu le acordă iertarea Sa tuturor celor care cred în Fiul Său (Fapte 13:38) şi îi consideră drepţi prin Hristos (Rom. 3:21-22). Drept urmare, pedeapsa morţii eterne este înlăturată, iar în schimb credincioşii primesc darul vieţii veşnice (Ioan 6:47; Rom. 5:21; 1 Ioan 2:25).
• Restaurarea comuniunii cu Dumnezeu.
Odată iertat de vina sa, credinciosul se bucură de o relaţie armonioasă cu Dumnezeu. NT descrie această relaţie ca pe o înfiere (Ef. 1:5). Faptul că am devenit fii ai lui Dumnezeu ne permite să avem părtăşie tainică cu Tatăl nostru, Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, care şi confirmă în vieţile noastre privilegiul înfierii (Rom. 8:15-16; Gal. 4:6-7).
6. Unirea cu Hristos şi naşterea din nou (înnoirea)
• Faptul că omul a fost iertat de vină nu rezolvă problema păcatului din viaţa sa, dacă nu are şi puterea de a nu-l mai săvârşi. Altfel, el ar comite în mod repetat aceleaşi fărădelegi, care l-ar separa pentru totdeauna de Dumnezeu. Problema păcatului omenesc nu este doar una practică (a faptelor), ci și una fiinţială. Păcatul este un dat cu care omul se naşte şi care îl predispune la a face răul (Ps. 51:5; Ier. 13:23; Rom. 3:10-18).
• De aceea era nevoie ca Dumnezeu să înnoiască în mod miraculos viaţa omului, stârpind astfel păcatul şi dându-i, prin Duhul Sfânt, puterea de a înfăptui voia lui Dumnezeu (Rom. 6:10-13).
• Deşi în Sfintele Scripturi nu se precizează niciodată cum anume se produce această alipire spirituală – ea fiind mai presus de putinţa înţelegerii umane –, Noul Testament conţine câteva descrieri ale unirii credinciosului cu Hristos:
• alegerea credincioşilor de către Dumnezeu, din eternitate (Ef. 1:4);
• moartea şi învierea odată cu Hristos, prin botez, pentru o viaţă nouă (Rom. 6:4; 2:5; 3:1);
• îmbrăcarea cu Hristos, prin botez (Gal. 3:27);
• răstignirea odată cu Hristos faţă de lume (Gal. 2:20; 5:24-25; 6:14);
• identificarea cu Hristos în suferinţă (Fil. 3:10-11);
• alipirea ca mădular în trupul lui Hristos, Biserica (1 Cor. 12:12).
• În epistolele Apostolului Pavel, expresia „în Hristos/Domnul/El” apare de aproximativ 100 de ori.
• Rezultatul fundamental al unirii credinciosului cu Hristos este înnoirea vieţii sale în urma naşterii din nou, prin prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în el (Ioan 3:1-13). Dumnezeu afirmă în Cuvântul Său că cel care s-a unit cu Hristos este „o făptură nouă” (2 Cor. 5:17), deoarece s-a „dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui” şi s-a „îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul celui ce l-a făcut” (Col. 3:9-10; vezi şi Ef. 4:22-24).
• În calitatea ei de trup al lui Hristos, Biserica este, în întregimea ei, „un singur om nou” (Ef. 2:15), datorită curăţirii săvârşite de Hristos (Ef. 5:5,25-27) şi prezenţei înnoitoare a Duhului Sfânt (Tit 3:5).
7. Sfinţirea
• Dacă înnoirea priveşte natura credinciosului, iar îndreptăţirea ‒ starea credinciosului, sfinţirea vizează caracterul şi conduita credinciosului. Prin îndreptăţire suntem declaraţi drepţi pentru a putea, prin sfinţire, să devenim drepţi. Îndreptăţirea este ceea ce face Dumnezeu pentru noi, pe când sfinţirea este ceea ce face Dumnezeu în noi. Îndreptăţirea ne aduce într-o relaţie armonioasă cu Dumnezeu, iar sfinţirea manifestă roadele acestei relaţii – o viaţă despărţită de păcat şi consacrată lui Dumnezeu.
1. Semnificaţii ale sfinţirii
1. Despărţirea de păcat
• Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, prea iubiţilor, să ne curăţăm de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu (2 Cor. 7:1)
2. Consacrarea pentru Dumnezeu
• Planul lui Dumnezeu este acela ca omul să-şi trăiască menirea pentru care a fost creat – existenţa pentru gloria lui Dumnezeu. O asemenea trăire este posibilă numai în urma despărţirii omului de păcat şi a hotărârii – ratificate prin legământ – de a-L sluji pe Dumnezeu toată viaţa (Tit 2:14; 1 Pet. 2:9).
3. Slujirea lui Dumnezeu
• Din cele mai vechi timpuri, Dumnezeu l-a ales pe Israel, l-a sfinţit separându-l de celelalte naţiuni, pentru ca acesta să-L slujească pe El în mijlocul neamurilor (Ex. 19:5-6). Având această mărturie, naţiunile trebuiau să-L cunoască pe Dumnezeu (Is. 2:2-3). În virtutea noului Legământ, încheiat prin sângele Domnului Hristos, Biserica este acest popor ales şi sfinţit de Dumnezeu pentru a fi agentul Împărăţiei Sale pentru toate naţiunile (1 Pet. 2:9, 12).
2. Dimensiunile sfinţirii
1. Sfinţirea instantanee
• Aceasta este viaţa nouă, pe care credinciosul o primeşte în momentul înnoirii lui de către Dumnezeu. Din acest punct de vedere el este deja sfânt înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă se aşteaptă de la el să aplice această sfinţenie în toată viaţa sa. Datorită sfinţirii instantanee, creştinii sunt numiţi „sfinţi” în Noul Testament (Fapte 9:41; Rom. 8:27; 1 Cor. 6:1; Ef. 5:3).
2. Sfinţirea progresivă
• Sfinţirea progresivă este lucrarea Duhului Sfânt, în colaborare cu voinţa credinciosului, pentru lepădarea păcatului şi dobândirea de către acesta din urmă a virtuţilor care îl fac asemănător Mântuitorului (2 Cor. 3:18).
• Procesul sfinţirii credinciosului are, aşadar, o coordonată negativă – lepădarea faptelor firii (Gal. 5:16-21, 24) – şi o coordonată pozitivă – dobândirea virtuţilor (Gal. 5:22-23, 25). Sfinţirea progresivă, desfăşurată pe ambele coordonate, este posibilă numai prin lucrarea supranaturală şi continuă a Duhului Sfânt în viaţa credinciosului (Rom. 8:1–2; 5–6; 12–13).
• În Sfintele Scripturi se găsesc avertismente potrivit cărora, prin trăirea continuă în păcat, procesul sfinţirii prin Duhul este compromis, părtăşia cu Hristos este astfel întreruptă, iar cei găsiţi în această stare la revenirea Domnului sau în momentul morţii îşi pierd mântuirea (Ez. 18:24; 2 Pet. 2:1, 20; 1 Ioan 2:18-19).
3. Sfinţirea deplină
• Sfinţirea progresivă nu este un proces fără finalitate. Realizarea deplină a sfinţirii va fi însă posibilă numai odată cu revenirea Mântuitorului, când Dumnezeu îşi va instaura Împărăţia şi toată Creaţia va fi înnoită (Mat. 19:28; Rom. 8:19-23).
• Sfinţirea deplină va cuprinde fiinţa umană în totalitatea ei: Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos (1 Tes. 5:23).
• Starea de sfinţenie deplină mai este numită şi glorificare. Descriind această stare, scriitorii inspiraţi ai Noului Testament afirmă că cei glorificaţi vor fi „ca El” (1 Ioan 3:2), în sensul că vor fi caracterizaţi de neputrezire şi nemurire (1 Cor. 15:50-54), deoarece vor fi primit trupuri de slavă ca cel al Hristosului înviat (Fil. 3:21).
3. Realizarea sfinţirii
1. Lucrarea Sfintei Treimi
• Dumnezeu-Tatăl sfinţeşte (Ioan 17:17; 1 Tes. 5:23-24);
• Dumnezeu-Fiul sfinţeşte (Ev. 10:10; Ef. 5:25, 27);
• Dumnezeu-Duhul Sfânt sfinţeşte (1 Pet. 1:2; 2 Tes. 2:13).
2. Lucrarea voinţei umane
• credinţa în lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos (Fapte 26:18; 1 Cor. 1:30);
• studiul Scripturii şi supunerea faţă de adevărul divin (Ioan 15:3; 17:17; Ef.5:26);
• silinţa şi disciplinele spirituale (Luca 22:46; 2 Cor. 8:7; Iac. 5:16; 2 Pet. 1:5; Iuda 20-21). Pentru o prezentare mai detaliată a disciplinelor spirituale, a se vedea partea a III-a.
8. Aplicaţie
1. Versete de memorat: Col. 1:13-14;
2. Întrebări de aplicaţie personală şi discuţie în grup:
1. Ce este ispăşirea şi care sunt rezultatele ei principale?
2. Care sunt cele trei dimensiuni ale sfinţirii?
3. Teme de casă:
1. Memoraţi pasajul din Col. 1:13-14;
2. Examinaţi cu atenţie pasajul din Ev. 9:13-14 şi explicaţi lucrarea mântuitoare a Sfintei Treimi, din perspectiva acestor versete.

Lesson 4: Page under construction!

Lecţia 5

Învăţătura despre botezul cu Duhul Sfânt

Noi mărturisim că Duhul Sfânt este o Persoană Divină, care alături de Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul formează Sfânta Treime. Lucrarea Duhului este foarte complexă şi vastă: Duhul convinge cu privire la păcat, aduce pe cel păcătos la pocăinţă, realizează miracolul naşterii din nou şi modelează caracterul în vederea sfinţirii. Una dintre lucrările esenţiale ale Duhului este botezul cu Duhul Sfânt.

1. Ziua Cincizecimii şi botezul cu Duhul Sfânt (Fapte 2:1-4)
• După învierea Sa din morţi și înainte de înălţarea la cer, Domnul Isus a promis ucenicilor Săi că vor primi o putere când se va pogorî Duhul Sfânt peste ei (Fapte 1:8). Promisiunea s-a împlinit în ziua Cincizecimii, la zece zile după înălţarea Domnului. Fapte 2:1-4 relatează evenimentele petrecute cu ocazia pogorârii Duhului. Luca ne spune că s-au întâmplat patru lucruri:
• a venit un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic
• limbi de foc s-au aşezat peste fiecare dintre ucenici
• toţi ucenicii s-au umplut de Duhul Sfânt
• toţi ucenicii au început să vorbească în alte limbi.
• Evenimentul petrecut în ziua Cincizecimii reprezintă pogorârea Duhului şi realizarea primelor 120 de botezuri cu Duhul Sfânt din istoria Bisericii Creştine. De atunci şi până în prezent, Domnul Isus revarsă Duhul Sfânt peste toţi cei care îl caută cu credinţă.
2. Botezul cu Duhul Sfânt era aşteptarea legitimă a primilor creştini
• În biserica primară, botezul cu Duhul Sfânt era experimentat de credincioşi în primele zile după convertire. Nu se concepea ca cineva să fie convertit la credinţa creştină şi să nu fie preocupat pentru umplerea sa cu Duhul. Botezul cu Duhul era înţeles ca făcând parte din experienţele de început pe care un proaspăt convertit trebuie să le aibă cu Domnul în primele sale zile de credinţă. Textele din Faptele Apostolilor reflectă preocuparea primilor creştini pentru a experimenta botezul cu Duhul imediat după convertire.
1. Fapte 8:14-17
• Apostolii din Ierusalim arată o preocupare responsabilă pentru ca cei convertiţi în Samaria să fie conduşi în experienţa primirii botezului cu Duhul Sfânt. Apostolii Petru şi Ioan au mers în Samaria pentru a face - în terminologia penticostală - stăruinţă pentru primirea botezului în Duhul.
2. Fapte 9:15-17
• Profetul Anania este trimis de Duhul să-l conducă pe Saul, cel proaspăt convertit, spre botezul în apă şi botezul cu Duhul Sfânt.
3. Fapte 19:1-7
• Pavel arată o grijă deosebită ca cei botezaţi de el în Efes să experimenteze imediat după botezul în apă şi botezul cu Duhul Sfânt.
3. Ce nu este botezul cu Duhul Sfânt:
   1. Botezul cu Duhul Sfânt nu este rezervat doar creştinilor din generaţia apostolilor
   • Botezul cu Duhul Sfânt este pentru toţi copiii lui Dumnezeu din toate generaţiile, până la venirea Domnului. Nu avem niciun text biblic care să înveţe că experienţa botezului cu Duhul Sfânt a încetat odată cu moartea ultimului apostol. Textele biblice arată că botezul de sus este pentru toţi copiii lui Dumnezeu din toate veacurile, în orice număr îi va chema Domnul: Ioel 2:28-29; Ioan 7:37-39; Luca 11:13; Fapte 2:38-39.
   2. Botezul cu Duhul Sfânt nu se realizează la convertirea credinciosului
   • Convertirea presupune întoarcerea la Dumnezeu a celui necredincios. Noi credem că între convertire şi botezul cu Duhul există o diferenţă de timp. Cele două experienţe spirituale nu se suprapun ca timp. Prin convertire, cel necredincios devine credincios, iar botezul cu Duhul este experienţa cu Dumnezeu a celui care a devenit credincios. Convertirea este primul pas, iar botezul cu Duhul Sfânt este al doilea pas. Întotdeauna convertirea precedă botezul cu Duhul Sfânt. Această distincţie o susţinem cu argumentele Scripturii.
   1. Experienţa celor 120 în ziua Cincizecimii (Fapte 2:1-4)
   • În ziua Cincizecimii, cei 120 de ucenici au fost botezaţi cu Duhul Sfânt. Este evident că cei 120 nu s-au convertit în ziua Cincizecimii, ci înainte.
   2. Prioritatea convertirii faţă de botezul cu Duhul Sfânt (Fapte 2:38)
   • Petru afirmă că botezul cu Duhul Sfânt este precedat şi condiţionat de pocăinţă; nimeni nu poate primi botezul cu Duhul Sfânt înainte de a se pocăi.
   3. Experienţa credincioşilor din Samaria (Fapte 8:5-25)
   • Scriptura arată că în Samaria, la predicarea lui Filip, mulţi au crezut şi au fost botezaţi în apă, iar cu ocazia vizitei lui Petru şi a lui Ioan ei au primit Duhul Sfânt. Dacă botezul cu Duhul Sfânt se primeşte în momentul convertirii, atunci şi credincioşii din Samaria ar fi trebuit să fi fost botezaţi cu Duhul încă de la convertire. Dacă ar fi fost aşa, atunci Petru şi Ioan, care ar fi ştiut că botezul cu Duhul se primeşte la convertire, nu ar mai fi avut motiv pentru vizita din Samaria. Textul biblic afirmă că ucenicii din Samaria nu au primit botezul cu Duhul la convertire, ci atunci când apostolii Petru şi Ioan s-au rugat pentru ei cu punerea mâinilor.
   4. Experienţa apostolului Pavel (Fapte 9:1-22)
   • Convertirea lui Pavel a avut loc pe drumul către Damasc. După trei zile de la convertire, ca urmare a rugăciunii făcute de Anania, Pavel a fost vindecat şi botezat cu Duhul Sfânt (9:17). Şi în acest caz se evidenţiază că între convertire şi botezul cu Duhul există o diferenţă de timp, ordinea desfăşurării celor două experienţe fiind: convertirea şi apoi botezul cu Duhul Sfânt.
   3. Botezul cu Duhul Sfânt nu este naşterea din nou a credinciosului
   • Noi credem că între naşterea din nou și botezul cu Duhul Sfânt există o diferenţă de timp. Cele două experienţe spirituale nu se suprapun ca timp. Întotdeauna naşterea din nou precedă botezul cu Duhul Sfânt. Afirmăm că nicio persoană care nu a fost născută din nou nu poate fi botezată cu Duhul Sfânt (Ioan 14:17). Argumente că naşterea din nou este diferită de botezul cu Duhul Sfânt:
   1. Definirea naşterii din nou (Ioan 3:3-8)
   • Naşterea din nou este lucrarea suverană a lui Dumnezeu prin care un suflet mort în păcatele sale este adus la viaţă spirituală în Hristos (Ef. 2:1-5). Naşterea din nou este regenerarea omului, care presupune schimbarea minţii, primirea unei inimi noi şi transformarea lăuntrică.
   2. Definirea botezului cu Duhul Sfânt (Fapte 1:8)
   • Botezul cu Duhul Sfânt este darul lui Dumnezeu pentru cei care au fost născuţi din nou şi aduşi în poporul lui Dumnezeu. Botezul cu Duhul marchează echiparea cu putere spirituală în vederea îndeplinirii mandatului Marii Trimiteri (Fapte 1:8).
   3. Lumea nu poate primi botezul cu Duhul Sfânt (Ioan 14:16-17)
   • Acest pasaj menţionează trei categorii de oameni:
   • „lumea” - care nu poate primi botezul cu Duhul.
   • „ucenicii Domnului” - pentru ei este făcută promisiunea botezului cu Duhul.
   • „ucenicii după botezul cu Duhul” - aici sunt avuţi în vedere ucenicii de după Cincizecime.
   • Ioan 14:16-17 arată că cei care vor fi botezaţi de sus trebuie, mai întâi, să iasă din lume, adică să fie născuţi din nou. Botezul cu Duhul nu este pentru cei din lume, ci este pentru cei care au părăsit lumea şi s-au întors la credinţa în Domnul Isus, adică au fost născuţi din Dumnezeu.
   4. Botezul cu Duhul Sfânt este pentru fiii lui Dumnezeu (Gal. 4:4-6)
   • Pasajul afirmă că darul Duhului este numai pentru fiii lui Dumnezeu. Prin expresia „şi pentru că sunteţi fii”, apostolul arată că apartenenţa la familia lui Dumnezeu este o condiţie esenţială pentru primirea botezului cu Duhul Sfânt.
   5. Naşterea din nou precedă botezul cu Duhul Sfânt (Fapte 15:7-9)
   • În acest pasaj, Petru vorbeşte despre cele petrecute în casa lui Corneliu. Apostolul stabileşte ordinea cronologică a două evenimente spirituale majore:
   • Curăţirea inimilor prin credinţă – adică naşterea din nou;
   • Confirmarea curăţirii prin oferirea botezului cu Duhul Sfânt.
   • Aşadar, botezul cu Duhul Sfânt şi naşterea din nou sunt două experienţe spirituale care nu se confundă una cu cealaltă şi care se succed în ordinea următoare: naşterea din nou (înfierea) şi botezul cu Duhul Sfânt (echiparea cu putere).
4. Ce este botezul cu Duhul Sfânt:
   • botezul cu Duhul Sfânt este făgăduința Tatălui (Luca 24:29).
   • botezul cu Duhul Sfânt este un dar (Fapte 2:38; 5:32).
   • botezul cu Duhul Sfânt este o experienţă bine determinată, cu caracter supranatural, care vine întotdeauna după convertire şi după naşterea din nou.
   • botezul cu Duhul Sfânt marchează umplerea credinciosului cu putere pentru lucrarea de mărturisire a Domnului Isus, prin viaţa nouă şi cuvântul rostit (Fapte 1:8).
   • botezul cu Duhul este însoţit întotdeauna de semnul vorbirii în alte limbi (Fapte 2:1-6; 10:44-48; 19:1-7).
5. Scopul botezului cu Duhul Sfânt
• Din cercetarea pasajelor biblice se desprind cinci scopuri ale botezului cu Duhul Sfânt:
1. Primirea puterii divine pentru mărturia creştină prin viaţă şi cuvânt
• Domnul Isus a spus discipolilor săi că vor primi o putere când se va pogorî Duhul Sfânt peste ei (Luca 24:49; Fapte 1:8; 4:31). Botezul cu Duhul are ca scop echiparea credincioşilor cu putere pentru a trăi viaţa cea nouă şi pentru a-L mărturisi pe Domnul cu îndrăzneală.
2. Echiparea cu daruri duhovniceşti
• Botezul cu Duhul Sfânt are ca scop echiparea cu daruri spirituale supranaturale în vederea propovăduirii Evangheliei, a slujirii şi zidirii bisericii Domnului.
3. Sfinţirea vieţii şi echiparea cu putere pentru a ne duce mântuirea până la capăt
• Duhul Sfânt este implicat în sfinţirea noastră. Prin botezul cu Duhul, sfinţirea este lucrată:
• printr-o accentuare a reverenţei faţă de Dumnezeu;
• prin sensibilizarea conştiinţei curate şi a fricii de a păcătui împotriva lui Dumnezeu;
• prin învingerea întăriturilor firii pământeşti şi eliminarea trăirilor păcătoase;
• prin accentuarea dragostei active faţă de Dumnezeu, faţă de biserică şi faţă de cei nemântuiţi.
4. Confirmarea noastră ca fii ai lui Dumnezeu
• Scopul botezului cu Duhul este acela de a confirma, din partea lui Dumnezeu, că cei care au fost născuţi din nou sunt copii ai lui Dumnezeu. Funcţia de confirmare a calităţii de fii ai lui Dumnezeu prin botezul cu Duhul Sfânt este subliniată în următoarele texte biblice: Fapte 15:7-9; Gal. 4:6; 1 Ioan 4:13.
5. Echiparea spirituală pentru a ne ruga prin vorbirea în alte limbi
• La botezul cu Duhul Sfânt, prin manifestarea vorbirii în alte limbi, credinciosul este înzestrat să vorbească lui Dumnezeu prin Duhul, să se roage prin Duhul şi să laude pe Dumnezeu prin Duhul (1 Cor. 14:2; 1 Cor. 14:15-17; Rom. 8:26-27). Scopul botezului cu Duhul este să asigure credinciosului plin de Duh un canal sigur de comunicare cu Dumnezeu prin vorbirea în altă limbă.

Observaţie!

• Botezul cu Duhul Sfânt nu se dă oamenilor din lume, ci doar copiilor lui Dumnezeu.
• Botezul cu Duhul Sfânt se dă unui om mântuit prin spălarea naşterii din nou.
• Scopul botezului este echiparea celor mântuiţi cu putere în vederea mărturisirii Evangheliei.
6. Dovezile botezului cu Duhul Sfânt
• Există trei dovezi biblice pentru botezul cu Duhul. Toate cele trei semne trebuie să fie prezente; dacă unul dintre ele lipseşte, atunci nu avem o experienţă autentică a botezului cu Duhul. Cele trei dovezi sunt:
1. Dovada exterioară: vorbirea în alte limbi
• Dintre cele cinci texte din Fapte în care se vorbeşte despre primirea botezului cu Duhul, în trei dintre ele manifestarea vorbirii în alte limbi este prezentată în mod explicit:
• Botezarea cu Duhul Sfânt a celor 120 de ucenici în ziua Cincizecimii (Fapte 2:1-6);
• Botezarea cu Duhul Sfânt a celor din casa lui Corneliu (Fapte 10:44-48);
• Botezarea cu Duhul Sfânt a ucenicilor lui Ioan Botezătorul (Fapte 19:1-7).
• În alte două relatări biblice manifestarea vorbirii în alte limbi este subînțeleasă:
• Primirea botezului cu Duhul în Samaria (Fapte 8:14-25)
• În cazul creştinilor din Samaria, botezul cu Duhul a fost dat prin rugăciune cu punerea mâinilor. Prezenţa semnului vorbirii în altă limbă este subînţeles prin faptul că Simon Magul a fost gata să ofere bani pentru a avea şi el puterea să facă ce a făcut Petru şi Ioan. În mod sigur că, dacă la rugăciunea lui Petru nu s-ar fi întâmplat nimic supranatural, Simon nu ar fi fost dispus să plătească bani pentru nimic.
• Primirea botezului cu Duhul de către Saul (Fapte 9:17-18)
• Deşi nu se face nicio referire la dovezile botezului cu Duhul, totuşi, ulterior, Pavel spune că el vorbeşte în limbi „mai mult decât voi toţi”.

Observaţie! Vorbirea în alte limbi este normativă la botezul cu Duhul Sfânt. În cazul în care un credincios spune că a primit botezul cu Duhul, dar nu a vorbit în alte limbi, trebuie să afirmăm că experienţa sa cu Domnul poate fi o experienţă spirituală autentică, dar că ea nu poate fi considerată botezul cu Duhul Sfânt.

2. Dovada interioară: putere, bucurie şi pace
• Această dovadă este dată de complexul de trăiri spirituale lăuntrice pe care cel botezat cu Duhul le experimentează în Domnul. Dovada interioară este reprezentată de:
• Umplerea interioară cu prezenţa lui Dumnezeu (cu Duhul Sfânt);
• Primirea puterii de la Domnul (Fapte 1:8);
• Prezenţa păcii şi a unei bucurii intense în inima celui botezat cu Duhul (Ioan 14:16).
3. Dovada esenţială: mărturia pentru Domnul prin propovăduire şi prin trăire curate
• Trăirea în sfinţire şi mărturisirea Domnului Isus prin faptele credinţei şi prin propovăduire reprezintă dovezile esenţiale şi de durată ale primirii botezului cu Duhul Sfânt.
7. Cum se primeşte botezul cu Duhul Sfânt?
• Biblia ne arată că, pentru a primi Duhul, este necesar să ne rugăm lui Dumnezeu în acest scop. Textele biblice care susţin acest enunţ sunt următoarele: Luca 3:21; 4:4,14; 11:1-13; 24:49, 53 şi Fapte 1:4, 12-14; 4:31; 8:14-25; 9:17-22; 19:1-7.
• Toate aceste pasaje ne învaţă că primirea botezului cu Duhul se face prin rugăciune şi în timpul rugăciunii.
• În mod concret, în vederea primirii botezului cu Duhul Sfânt trebuie parcurși următorii paşi:
1. trebuie să crezi că botezul cu Duhul este pentru tine;
2. trebuie să ai o dorinţă intensă pentru a fi botezat cu Duhul;
3. trebuie să te rogi pentru a fi botezat cu Duhul Sfânt;
4. trebuie să fii convins că botezul cu Duhul nu este un merit, ci este darul lui Dumnezeu;
5. lasă suveranitatea lui Dumnezeu să lucreze în viaţa ta;
6. lasă-ţi mintea şi inima la dispoziţia Duhului Sfânt;
7. fii perseverent în rugăciune;
8. mărturiseşte orice păcat făcut de care îţi aminteşti şi care te apasă;
9. părăseşte orice păcat şi consacră-te deplin pentru Domnul;
10. acceptă să începi să vorbeşti în altă limbă (Fapte 2:4)
11. cultivă o atmosferă de rugăciune şi de laudă la adresa lui Dumnezeu;
12. participă la întâlnirile de rugăciune stăruitoare din Biserică.
8. Aplicaţie
1. Versete de memorat: Fapte 2:1-4.
2. Întrebări de aplicaţie personală şi discuţie în grup:
1. Discutaţi despre experienţele personale referitoare la primirea botezului cu Duhul.
2. De ce crezi că este important să fii botezat cu Duhul Sfânt?
3. Ce crezi că ar trebui să faci pentru a fi botezat cu Duhul Sfânt?
3. Teme de casă:
1. Memoraţi pasajul din Fapte 2:1-4;
2. Analizaţi fenomenele petrecute cu ocazia revărsării Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii şi efectele pe care botezul cu Duhul le-a avut asupra ucenicilor (Fapte 2:1-47).

Lesson 5: Page under construction!

Lecţia 6: Pagină în construcție!

Lesson 6: Page under construction!

Lecţia 7: Pagină în construcție!

Lesson 7: Page under construction!

Lecţia 8: Pagină în construcție!

Lesson 8: Page under construction!

Lecţia 9: Pagină în construcție!

Lesson 9: Page under construction!

Partea a II-a

Actele de cult ale Bisericii Penticostale

Prin actele de cult înţelegem ritualurile sau practicile mărturisite de Sfânta Scriptură, aşezate de Domnul Isus sau de apostoli ca expresii simbolice vizibile ale adevărurilor şi trăirilor spirituale ale credinţei creştine, cu scopul de a fi exercitate în mod public în biserică.

În biserica penticostală se fac următoarele acte de cult:

• botezul în apă;
• cina Domnului;
• ordinarea slujitorilor;
• cununia religioasă;
• binecuvântarea copiilor;
• ungerea bolnavilor cu untdelemn.

În bisericile istorice, actele de cult sunt numite sacramente (în Biserica Catolică) sau sfinte taine (în Biserica Ortodoxă). Bisericile istorice consideră că sacramentele sau tainele sunt mijloace ale harului, în sensul că ele, fiind administrate în biserică, transmit prin ele însele harul lui Dumnezeu peste cei care participă la ele, fără să fie absolut necesară credinţa persoanelor care participă la oficierea lor. Se consideră că biserica are puterea de a transmite harul mântuitor prin intermediul sacramentelor (tainelor).

Biserica penticostală nu crede că actele de cult au valoare sacramentală.

• Noi credem că prin exercitarea actelor de cult nu se produce un har special care se transmite în sine peste participanţii la ele.
• Noi nu credem că actele de cult au capacitatea inerentă de a schimba ceva în participanţi sau de a transmite binecuvântarea lui Dumnezeu.
• Biserica Penticostală crede că actele de cult au valoare simbolică şi că ele au semnificaţie spirituală reală doar în condiţia în care exercitarea lor este însoţită de credinţa interioară în Domnul Isus Hristos şi în harul lui Dumnezeu, simbolizat prin actele de cult.
• Fără credinţa personală, un act nu transmite har de la Dumnezeu şi nici nu aduce binecuvântare.
• Noi credem că, dacă actele de cult sunt făcute cu credinţă din inimă, ele sunt binecuvântate de Dumnezeu şi de folos pentru creşterea spirituală şi binecuvântarea noastră. Totuşi, binecuvântarea nu vine prin ceremonia însăşi, ci de la Dumnezeu, și doar peste cel care participă cu credinţă la ceremonialul actului de cult.

Part II

Denominational Acts of the Pentecostal Church

By denominational (i.e. cultic) acts we mean rituals and practices specified by the Holy Scripture, established by Jesus or the apostles as visible symbolic expressions of spiritual Christian realities and experiences, meant to be performed publicly in the church.

The Pentecostal Church performs the following denominational acts:

• Water baptism;
• Lord’s Supper;
• Ordaining of ministers;
• Wedding ceremonies;
• Dedication of children;
• Anointing of the sick with oil.

In the historical churches, denominational acts are called sacraments (the Catholic Church) or holy mysteries (the Greek Orthodox Church). Historical churches consider that the sacraments or the holy mysteries are means of grace, meant to deliver God’s grace to the participants without the absolute requirement for them to have faith when they participate in the ceremony. It is believed that the Church has the power to share the saving grace through the sacraments (mysteries).

The Pentecostal Church does not believe that denominational acts have sacramental value.

• We believe that the practice of denominational acts does not cause a special grace to be delivered to participants.
• We do not believe that denominational acts have the inherent capacity to make changes in the participants or to deliver God’s blessing.
• The Pentecostal Church believes that denominational acts have symbolic value and that they have genuine spiritual influence only if their practice is accompanied by faith in Lord Jesus Christ and in the grace of God, symbolized by the denominational acts.
• Without personal faith an act neither delivers grace from God, nor brings divine blessing.
• We believe that if denominational acts are done by faith, then they are blessed by God and useful for our spiritual growth and blessing. However, blessing does not come through the ceremony itself, but from God. Divine blessing depends on the faith of the believer attending the ceremony in which a denominational act is performed.

Lecţia 10

Învăţătura despre botezul în apă

1. Ce este botezul în apă?

Definiţie: Botezul în apă este actul de cult în cadrul căruia noul convertit născut din nou, ajuns la vârsta responsabilităţii morale, este scufundat în apă în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, în scopul mărturisirii cugetului curat primit ca urmare a iertării păcatelor prin jertfa lui Isus, a credinţei din inimă în Domnul Isus ca Domn şi Mântuitor, a identificării cu Domnul Isus în moartea şi învierea Sa şi a afirmării intrării în legământul cu Dumnezeu şi în părtăşia Bisericii, prin angajarea solemnă de a trăi viaţa nouă a credinţei.

2. Instituirea botezului creştin

Botezul în apă a fost instituit de către Domnul Isus şi de către apostoli. Aşezarea botezului în apă în Biserica Creştină s-a făcut din următoarele considerente:

• exemplul dat de Domnul Isus prin faptul că El s-a botezat cu botezul lui Ioan (Mat. 3:17; Luca 3:21-22; Marcu 1:9-13).
• Domnul Isus a poruncit ca cei care cred în El să fie botezaţi în apă (Mat. 28:19; Marcu 16:15-16).
• apostolii au învăţat despre necesitatea botezului în apă pentru cei nou convertiţi (Fapte 2:37-38; 10:47-48).
• apostolii au administrat botezul în apă celor convertiţi la credinţă (Fapte 2:41; 10:47-48; 18:8; 19:5-7)
3. Semnificaţia botezului creştin

Observaţie: Botezul nu are valoare sacramentală. Fără credinţa celui care se botează, botezul în apă nu are nicio valoare spirituală. Valoarea botezului este pusă în evidenţă în condiţia mărturisirii credinţei celui care se botează. Potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi, botezul creştin are următoarele semnificaţii:

1. Botezul semnifică identificarea credinciosului cu Hristos în moartea şi învierea Lui (Rom. 6:3-4)

Domnul Isus a murit pentru păcatele noastre. Scufundarea credinciosului în apa botezului semnifică identificarea sa cu Hristos în moarte şi îngropare, iar ridicarea din apă este unirea cu Hristos în înviere. Botezul e unirea cu Hristos în moartea faţă de viaţa veche trăită în necredinţă, înmormântarea faţă de vechea viaţă şi învierea pentru viaţa nouă a credinţei.

2. Botezul semnifică primirea iertării păcatelor ca urmare a credinţei în Domnul Isus

Iertarea păcatelor nu se primeşte prin actul botezului în apă, ci se realizează prin jertfa Domnului Isus. Botezul trebuie înţeles ca reprezentare a primirii iertării păcatelor, ca urmare a ispăşirii păcatelor, ispășire realizată prin sângele lui Hristos. Legătura dintre botezul în apă şi iertarea păcatelor este subliniată în Fapte 2:37-38 şi 22:16.

3. Botezul semnifică legământul credinciosului cu Dumnezeu pentru trăirea unei vieți noi (Gal. 3:27; Rom. 6:4).

Botezul este ruperea totală cu felul vechi de viaţă trăită în păcat şi legământul de a trăi viaţa nouă a credinţei ca ucenic al lui Isus.

4. Botezul semnifică mărturisirea publică a primirii mântuirii prin credinţa în Isus

Mântuirea nu se realizează prin botezul în apă, ci prin harul lui Dumnezeu și prin lucrarea mântuitoare a Domnului Isus, şi se primeşte de cel păcătos prin credinţa din inimă (Ef. 2:8-9). Botezul în apă este mărturisirea publică a credinţei şi a cugetului curat căpătat prin învierea lui Isus (1 Pet. 3:21).

5. Botezul semnifică intrarea celui convertit la credinţă în părtăşia Bisericii

În biserica primară, intrarea ca membru în părtăşia bisericii s-a făcut prin primirea botezului în apă. Botezul în apă a fost actul prin care cei convertiţi erau primiţi în rândurile celor mântuiţi şi deveneau parte a Bisericii, urmând să se bucure de părtăşia prin legătura frăţească, prin învăţătura apostolilor, prin participarea la Cina Domnului şi prin comuniunea în rugăciune (Fapte 2:41-42; 10:47; 16:13-15).

4. Candidaţii la botezul în apă

Cine sunt cei care pot fi botezaţi? Răspunsul trebuie căutat în Biblie, nu în istorie sau în tradiţie! Biblia vorbeşte despre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană care doreşte să se boteze în apă. Botezul în apă nu poate fi administrat decât celor care îndeplinesc condiţiile cerute de Sfânta Scriptură. Aceste condiţii sunt:

1. Auzirea Cuvântului lui Dumnezeu (Rom. 10:14-17)

Nimeni nu poate fi botezat în apă dacă mai întâi nu a auzit şi primit vestea Evangheliei.

2. Credinţa în Evanghelie (Marcu 16:15-16)

Auzirea Evangheliei trebuie să fie urmată de răspunsul credinţei. Fără primirea și mărturisirea credinţei, nimeni nu poate fi botezat. Botezul necesită existenţa credinţei în inima celui care doreşte să se boteze (Fapte 8:36-37).

3. Pocăinţa de păcate (Fapte 2:37-38)

Apostolul Petru a cerut ca pocăinţa de păcate să preceadă botezul în apă. Ioan Botezătorul a refuzat botezul celor care nu se pocăiseră cu adevărat (Mat. 3:8-9).

4. Mărturisirea păcatelor (Mat. 3:5-6)

Cel care se botează trebuie să îşi mărturisească în mod personal păcatele în faţa unui slujitor al lui Dumnezeu.

5. Dovedirea roadelor pocăinţei prin părăsirea păcatelor şi trăirea vieţii noi (Luca 3:7-8)

Scriptura ne învaţă că, înainte de a fi botezat, omul trebuie să dovedească prin faptele sale că a părăsit păcatele şi că trăieşte o viaţă nouă în ascultare de Dumnezeu. Botezul în apă trebuie să fie precedat de lucrarea naşterii din nou, în urma căreia primim un cuget curat (1 Pet. 3:21).

6. Alegerea personală şi voluntară de a fi botezat (Fapte 8:36)

Botezul în apă poate fi făcut doar în condiţia în care candidatul îşi exprimă în mod liber şi voluntar dorinţa de a fi botezat. Nimeni nu poate fi botezat peste alegerea şi decizia sa.

7. Mărturisirea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi Domn (Fapte 8:36-38; Rom. 10:9-10)

Cel care se botează trebuie să îşi mărturisească public credinţa în Domnul Isus ca Fiul lui Dumnezeu. Declaraţia publică a credinţei din inimă este o condiţie esenţială a botezului în apă.

Observaţie: La o analiză atentă se observă că niciuna dintre condiţiile biblice cerute celor care se botează în apă nu pot fi împlinite de un copil în primele luni de viață. Condiţiile biblice ale botezului impun ca cel care se botează să fi ajuns la vârsta responsabilităţii morale, vârstă la care să poată decide în mod responsabil şi conştient ceea ce va face. Prin urmare, candidaţii la botez nu pot fi sub nicio formă copii mici, ci vor fi doar bărbaţi sau femei care se găsesc la vârsta la care pot lua decizii responsabile. Deşi Biblia nu ne spune care este vârsta potrivită după care un om poate fi botezat, în Biserica Penticostală botezul în apă nu se administrează sub vârsta de 16 ani, decât cu excepţii foarte bine întemeiate.

5. Problema botezării copiilor mici

Botezarea copiilor mici este o practică generală în creştinismul romano-catolic şi cel ortodox. Biserica Penticostală înţelege că botezul trebuie făcut la maturitate. Practica botezării copiilor mici nu are bază biblică, ci este un produs al tradiţiei bisericeşti târzii. Trebuie să spunem că apostolii nu au acceptat botezarea copiilor mici şi că, în primele patru secole de creştinism, botezul în apă era administrat cu precădere adulţilor. Pe la începutul secolului III, botezul a fost administrat ca excepţie şi copiilor mici. Abia începând cu secolul V pedobaptismul (botezarea copiilor mici) a început să fie practicat pe scară largă.

Există puternice argumente în literatura creştină timpurie care confirmă că botezarea copiilor mici a fost respinsă cu hotărâre în primele secole şi că a fost acceptată progresiv (nu fără controverse) până în secolul V, când botezarea copiilor a devenit practică universală în creştinismul tradiţional.

1. Argumentele potrivit cărora în primele patru secole de creştinism botezul a fost administrat adulţilor
1. textele din NT arată că în generaţia apostolică botezul era făcut doar adulţilor.
2. învăţătura celor doisprezece apostoli (Didahia)

Didahia este un document de învăţătură creştină scris în jurul anului 100. Acest document reflectă convingerile creştine de la începutul secolului al II-lea. Cu privire la botezul în apă, Didahia afirmă: „Înainte de botez să postească cel ce botează şi cel botezat şi alţi câţiva, dacă pot. Porunceşte, însă, ca cel ce are să se boteze să postească o zi sau două înainte” (Didahia 7:4). Pe lângă faptul că Didahia nu aminteşte botezarea copiilor, cerinţa ca cel care se botează să postească arată că botezul se făcea doar adulţilor.

3. Tertulian (160‒225)

În lucrarea De Baptismo, Tertulian scrie: „Este adevărat că Domnul spune «lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi». Foarte bine, atunci, lăsaţi-i să vină când sunt mai mari. Pot să vină când pot învăţa, când sunt capabili să înţeleagă de ce trebuie să vină; pot deveni creştini atunci când sunt capabili să-L cunoască pe Hristos [...] Lăsaţi-i mai întâi să înveţe să ceară mântuirea ca să le fie dată la cererea lor [...] Când cineva îşi dă seama de importanţa botezului, acela se teme să ajungă la el prea devreme decât să îl amâne. Numai credinţa completă poate da asigurare cu privire la mântuire.” (De Baptismo 18:3 ş.urm.)

4. Grigore de Nazianz (325‒390)

Părintele bisericesc respinge practica botezării sugarilor şi o acceptă doar în cazul în care copilul ar fi în pericol de moarte (Cuvântarea 40, „La sfântul botez”, 28).

2. Cum s-a ajuns la botezarea pruncilor?

Practicarea pe scară largă de către biserică a botezării pruncilor s-a făcut în mod progresiv. Factorii care au determinat generalizarea pedobaptismului au fost:

• apariţia ideii greşite că botezul în apă are putere de sfinţire asupra celui care se botează;
• apariţia ideii greşite că botezul în apă este mijlocul prin care se primeşte iertarea păcatelor;
• apariţia credinţei greşite că botezul în apă este mijlocul prin care se devine creştin;
• apariţia învăţăturii greşite despre păcatul strămoşesc care este şters prin oficierea botezului;
• rata mare a mortalităţii infantile, combinată cu învăţătura greşită că botezul în apă are putere de mântuire, a dus la practica botezării sugarilor;
• slăbirea spiritualităţii creştine apostolice şi amestecul creştinismului cu păgânismul.
6. Aspecte practice legate de botezul în apă
1. Modalitatea de administrare a botezului
• botezul în apă se face o singură dată;
• el se administrează în apă curgătoare sau stătătoare, rece sau caldă, în aer liber sau în spaţii închise;
• botezul în apă se face prin imersiunea (scufundarea) candidatului în apă;
• în circumstanţe cu totul speciale (cum ar fi lipsa apei sau cazuri de boală care ar împiedica scufundarea în apă a candidatului), botezul se poate administra prin turnarea sau stropirea apei peste capul celui care se botează;
• candidatul la botez trebuie să îşi mărturisească public credinţa în Domnul Isus Hristos.
2. Formula baptismală
• botezul în apă se face în Numele Sfintei Treimi, după formula poruncită de Domnul Isus apostolilor: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.” (Mat. 28:19)
• noi respingem ca fiind nebiblică practica botezării doar în „Numele lui Isus”. Această practică are la bază învăţătura care neagă existenţa Sfintei Treimi, adică existenţa Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt ca persoane distincte.
3. Botezătorul
• botezul în apă poate fi oficiat de un slujitor al lui Dumnezeu ordinat ca prezbiter sau pastor.
4. Pregătirea pentru botez

După învăţătura Sfintelor Scripturi, botezul în apă va fi oficiat doar celor care s-au pocăit de păcate, au crezut în Evanghelie şi dovedesc semnele naşterii din nou. Pregătirea pentru botez presupune:

• pocăinţa de păcate şi întoarcerea la credinţa în Domnul Isus;
• dovedirea trăirii vieţii noi ca urmare a naşterii din nou;
• mărturisirea păcatelor în faţa unui slujitor al lui Dumnezeu;
• parcurgerea unui curs catehetic.
5. Rebotezarea

Botezul creştin este o experienţă unică şi irepetabilă. Cu toate acestea, există câteva situaţii în care botezul trebuie refăcut:

• rebotezarea se practică în cazul în care botezul a fost făcut în mod nebiblic. De exemplu: botezul copiilor mici, sau botezul „în Numele lui Isus”.
• rebotezarea se face în cazul în care botezul a fost făcut prin constrângere, fără credinţă şi pocăinţă din partea candidatului.
• nu se practică rebotezarea celor care se ridică după ce au căzut de la credinţă.
7. Aplicaţie
1. Versete de memorat: 1 Pet. 3:21-22.
2. Întrebări de aplicaţie personală şi discuţie în grup:
1. De ce nu trebuie botezaţi copiii mici?
2. Analizaţi felul în care îndepliniţi condiţiile cerute pentru a putea fi botezat în apă. Identificaţi câteva piedici care ar putea să vă oprească de la a vă boteza. Discutaţi despre ceea ce puteţi face practic pentru a înlătura aceste piedici.
3. Teme de casă:
1. Memoraţi pasajul din 1 Pet. 3:21-22;
2. Meditaţi la semnificaţia botezului în apă în lumina pasajului din 1 Pet. 3:21-22. Care este legătura dintre botezul în apă şi mântuirea unei persoane?

Lesson 10

The Teaching about Water Baptism

1. What is Water Baptism?

Definition: Water baptism is an act of worship in which the born again convert, who has reached the age of moral responsibility, is immersed in water in the name of the Father, the Son and the Holy Spirit in order to testify about the clear conscience acquired after being forgiven through Christ’s sacrifice, about faith in Jesus as his/her personal Saviour and Lord, and his/her identification with Jesus’ death and resurrection. It is also a statement of entering a covenant with God, and of joining Church fellowship, made by a solemn commitment to live the new life of faith.

2. The establishment of Christian baptism

Water baptism was established by the Lord Jesus and His apostles. The establishment of water baptism in the Christian Church is based on the following considerations:

• Lord Jesus' example of being baptized by John the Baptist (Matt. 3:17; Luke 3:21-22; Mark 1:9-13).
• Lord Jesus commanded that those who believed in Him are to be baptized in water (Matt. 28:19; Mark 16:15-16).
• The apostles taught about the necessity of water baptism for the new converts (Acts 2:37-38; 10:47-48).
• The apostles administered the water baptism to those converted to the faith in Christ (Acts 2:41; 10:47-48; 18:8; 19:5-7).
3. The significance of Christian baptism

Note: Baptism does not have sacramental value. Without the faith of the baptized, water baptism has no spiritual value. The value of baptism is given by the testimony of personal faith. According to the Bible, Christian baptism has the following significance:

1. Baptism shows the identification of the believer with Christ in His death and resurrection (Rom. 6:3-4)

The Lord Jesus died for our sins. The immersion of the believer signifies his identification with Christ in His death and burial, and the rising from the water is the unification with Christ in His resurrection. Baptism is a union with Christ in death to the old life lived in unbelief, burial to the old life and resurrection to the new life of faith.

2. Baptism is a testimony of the forgiveness received as a result of faith in Jesus

Forgiveness of sins is not received by water baptism, but by personal faith in Jesus’ sacrifice. Baptism should be understood as the physical representation of receiving forgiveness of sins as a result of the propitiation for our sins, propitiation accomplished through the blood of Christ. The relationship between water baptism and propitiation is outlined in Acts 2:37-38 and 22:16.

3. Baptism is a believer’s covenant with God to live a new life (Gal. 3:27; Rom. 6:4)

Baptism is the complete break with the old and sinful way of life, and the commitment to live the new life of a disciple of Jesus.

4. Baptism is the public confession of one’s salvation through faith in Christ

Salvation is not achieved by water baptism, but by God’s grace in Christ’s redemptive work, and it is received by the sinner through personal faith (Eph. 2:8-9). Water baptism is the public confession of faith and clean conscience received through Jesus’ resurrection (1 Pet. 3:21).

5. Baptism is the way to entering the fellowship of the Church

In the early church, the access to Christian fellowship as a member of the Church was granted after the water baptism. Baptism was the act through which the converted were admitted into the ranks of the saved, became part of the Church, and had fellowship with one another in the apostles’ teachings, the Lord’s Supper and prayer (Acts 2:41-42; 10:47; 16:13-15).

4. Candidates for water baptism

Who are those who can be baptized? The answer must be sought in the Bible, not in history or tradition! The Bible speaks of conditions to be met by a person who wants to be baptized in water. Water baptism can be given only to those who meet the conditions required by the Holy Scripture. These conditions are:

1. Hearing of the Word of God (Rom. 10:14-17)

No one can be baptized in water unless he/she first heard and received the message of the Gospel.

2. Faith based on the Gospel (Mark 16:15-16)

Hearing the Gospel must be followed by the response of faith. No one can be baptized without confessing his/her personal faith. Baptism requires the existence of faith in the heart of the one who desires to be baptized (Acts 8:36-37).

3. Repentance from sins (Acts 2:37-38)

Apostle Peter preached that repentance from sins must precede water baptism. John the Baptist refused to baptize those who had not truly repented (Matt. 3:8-9).

4. Confession of sins (Matt. 3:5-6)

The one who is baptized should personally confess his/her sins in front of a minister of God.

5. Visible fruits of repentance: casting sins away and living a new life (Luke 3:7-8)

Scripture teaches that before getting baptized, one must prove through his actions that he left his sins behind and lives a new life in obedience to God. Water baptism must be preceded by the new birth and the acquisition of a good conscience (1 Pet. 3:21).

6. Personal and voluntary choice to be baptized (Acts 8:36)

Water baptism can only take place if the candidate freely and voluntarily expresses his/her desire to be baptized. Nobody can be baptized against his/her wish.

7. Confessing Jesus as Son of God and Lord (Acts 8:36-38; Rom. 10:9-10)

The one who is baptized must publicly confess his/her faith in the Lord Jesus as Son of God. Public statement of personal faith is a prerequisite for water baptism.

Note: Upon a closer look, it is clear that none of the biblical conditions required for those who are baptized in water can be fulfilled by a child in its first months of life. Biblical conditions of the baptism require for the baptized one to reach the morally responsible age at which he/she can responsibly and consciously decide what he/she will do. Therefore, candidates for water baptism may not under any circumstances be infants, but only men or women who are old enough to make responsible decisions. Although the Bible does not tell us the right age at which a man/woman can be baptized in water, water baptism in the Pentecostal Church is not given under the age of 16 unless based on very well-founded exceptions.

5. The issue of infant baptism

Baptism of infants is a general practice in the Roman Catholic and Orthodox Christianity. The Pentecostal Church understands that baptism must take place at maturity. The practice of baptizing infants is not biblical, but a product of late church tradition. We must say that the apostles did not accept infants’ baptism and that in the first four centuries of Christianity, water baptism was largely given to adults. At the beginning of the third century, baptism was given to infants as an exception. Only since the fifth century infant baptism began to be widely practiced.

There are strong arguments in the early Christian literature which confirm that infants’ baptism was decisively rejected in the first centuries and that it was gradually accepted (not without controversies) until the fifth century when infant baptism became universal practice in the traditional Christianity.

1. Arguments supporting adult baptism in the first four centuries of Christianity
1. The New Testament texts show that baptism was given only to adults in the apostolic generation
2. The teaching of the Twelve Apostles (the Didache)

The Didache is a Christian treatise written around the year 100. This document reflects the Christian beliefs from the beginning of the second century. Regarding water baptism, the Didache states: “before baptism, the Baptizer shall fast together with the baptized one and several others if they can. But command that the one who gets baptized must fast one or two days before the baptism” (Didache 7:4). Not only does the Didache not mention infants’ baptism, the requirement of fasting for the one who gets baptized indicates that baptism is only given to adults.

3. Tertulian (160-225)

In his “De Baptismo” treatise, Tertullian writes: “It is true that the Lord says «Let the children come to Me and do not forbid them». Very well, then let them come when they are older. They can come when they can learn, when they are capable of understanding why they need to come; they can become Christians when they are capable to know Christ [...] Let them first learn to ask for salvation so that they receive it upon their request [...] When someone realizes the importance of baptism, he/she will be afraid to get to it too early rather than to delay it. Only complete faith provides assurance of salvation. (De Baptismo 18:3 and the following paragraphs.)

4. Gregory of Nazianz (325-390)

The Church Father rejects the practice of baptizing infants and accepts it only in the case that the child is in danger of death (Sermon 40, “At the holy baptism”, 28).

2. How did infant baptism become a Christian practice?

Widespread practice of baptizing infants by the church took place progressively. The factors which determined generalization of infant baptism were the following:

• The emergence of the false idea that water baptism has sanctifying power upon the baptized;
• The emergence of the false idea that water baptism is the means by which sins are forgiven;
• The emergence of the false belief that water baptism is the means by which we become Christians;
• The emergence of the false teaching about the ancestral sin which is removed by baptism;
• High infant mortality rate combined with the false teaching that water baptism has saving power;
• The decline of the Christian apostolic spirituality and the mixture of Christianity with paganism.
6. Practical aspects related to water baptism
1. The method of administering baptism
• Water baptism takes place only once;
• It is administered in flowing or standing water, cold or hot, outdoors or indoors;
• Water baptism takes place by immersion of the candidate into water;
• In very special circumstances (such as lack of water, or cases of illnesses that would prevent the candidate’s immersion in water), baptism can be administered by pouring or sprinkling water over the head of the one who gets baptized;
• The candidate requesting to be baptised must confess his faith in the Lord Jesus Christ publicly.
2. Baptismal formula
• Water baptism is done in the Name of the Holy Trinity according to the formula Lord Jesus’ gave to the apostles: “Go therefore and make disciples of all the nations, baptizing them in the name of the Father and of the Son and of the Holy Spirit” (Matt. 28:19)
• We reject the practice of baptizing only “in the name of Jesus” as being an unbiblical practice. This practice is based on the teaching which denies the existence of the Trinity, namely the existence of the Father, the Son and the Holy Spirit as distinct persons.
3. The Baptizer
• Water baptism can be celebrated by an ordained minister of God as an elder (presbyter) or pastor.
4. Preparation for Baptism

According to the Holy Scripture teaching, water baptism will be given only to those who repented from their sins, believe in the Gospel and show signs of being born again. Preparation for baptism involves:

• Repentance from sin and return to faith in the Lord Jesus Christ;
• Proof of living of a new life as a result of the new birth;
• Confession of sins in front of a minister of God;
• Taking a catechetical course.
5. Re-baptizing

Christian baptism is a unique and unrepeatable experience. However, there are several situations in which baptism must be repeated:

• Repetition is necessary when the baptism was done in an non-biblical way. For example, infant baptism, or baptism “in the Name of Jesus”.
• Repetition is necessary when someone was constrained to baptism, lacking the candidate’s faith and repentance.
• Repetition of baptism is not practiced for those who backslide from faith and then come back.
7. Application
1. Verses to be memorized: 1 Pet. 3:21-22.
2. Questions for personal application and group discussion:
1. Why must small children not be baptized?
2. Analyze the way you meet the criteria to be able to be baptized in water. Identify some obstacles that could stop you from receiving water baptism. Discuss what you can practically do to remove these obstacles.
3. Homework:
1. Memorize the passage from 1 Pet. 3:21-22;
2. Ponder on the meaning of water baptism in the light of passage from 1 Pet. 3:21-22. What is the relationship between water baptism and salvation of a person?

Lecţia 11: Pagină în construcție!

Lesson 11: Page under construction!

Lecţia 12: Pagină în construcție!

Lesson 12: Page under construction!

Partea a III-a

Practici spirituale ale Bisericii Penticostale

În această parte a cursului nostru vom analiza câteva practici spirituale şi aspecte de morală creştină specifice bisericii penticostale, precum şi câteva noţiuni generale de organizare a bisericii şi de disciplină bisericească. Spiritualitatea penticostală cunoaşte mult mai multe activităţi spirituale pe care nu le vom aprofunda în prezentul curs catehetic. Dintre practicile bisericeşti pe care nu le vom analiza menționăm: părtăşia cu biserica, predicarea Cuvântului, cântările de laudă, poezia creştină, mărturisirea păcatelor, spălarea picioarelor, vizitarea bolnavilor și mărturisirea personală a evangheliei.

Part III

Spiritual Practices of the Pentecostal Church

In this part of the manual we will look at some spiritual practices and aspects of Christian morality specific to the Pentecostal Church as well as at some general notions of church organization and discipline. Pentecostal spirituality includes many more spiritual activities which are not discussed in this catechetical course. Among the practices we will not address are: fellowship within the Church, preaching of the Word, songs of worship, Christian poetry, confession of sins, maundy (washing of the feet), visiting the sick, and personal witnessing of the gospel.

Lecţia 13: Pagină în construcție!

Lesson 13: Page under construction!

Lecţia 14: Pagină în construcție!

Lesson 14: Page under construction!

Lecţia 15: Pagină în construcție!

Lesson 15: Page under construction!

Toate donațiile sunt în întregime în beneficiul Institutului Teologic Penticostal București.

Donează cu PayPal:

1. INSTITUTUL TEOLOGIC PENTICOSTAL DIN BUCUREȘTI
B-dul. Uverturii, nr. 210-220, Sector 6, Bucureşti, 060946
Fiscal No: 4431243

Banca Transilvania – Agenția Apusului, Bucureşti
Pentru donații în Lei (Cod IBAN): RO 76 BTRL RON CRT 0272 4418 01
Pentru donații în EURO (Cod IBAN): RO 26 BTRL EUR CRT 0272 4418 01
Pentru donații în USD (Cod IBAN): RO 30 BTRL USD CRT 0272 4418 01
Pentru donații în AUD (Cod IBAN): RO 15 BTRL AUD CRT 0272 4418 01
Pentru donații în GBP (Cod IBAN): RO 54 BTRL GBP CRT 0272 4418 02
Pentru donații în CAD (Cod IBAN): RO 95 BTRL CAD CRT 0272 4418 01

Cod SWIFT: BTRLRO22 (pentru transferuri internaționale)

Banca Comercială Română (București, Bulevardul Regina Elisabeta, nr. 5, sector 3)
Pentru donații în Lei (Cod IBAN): RO 87 RNCB 0090 0005 0859 0001
Pentru donații în EURO (Cod IBAN): RO 22 RNCB 0090 0005 0859 0007
Pentru donații în USD (Cod IBAN): RO 60 RNCB 0090 0005 0859 0002

Cod SWIFT: RNCBROBU (pentru transferuri internaționale)

2. BIBLIOTECA INSTITUTULUI TEOLOGIC PENTICOSTAL DIN BUCUREȘTI
B-dul. Uverturii, nr. 210-220, Sector 6, Bucureşti, 060946
Nr Fiscal: 4431243

Banca Transilvania – Agenția Apusului, Bucureşti
Pentru donații în Lei (Cod IBAN): RO 42 BTRL RON VBSG 27244 1801
Cod SWIFT: BTRLRO22 (pentru transferuri internaționale)

All donations benefit the Pentecostal Theological Institute Bucharest entirely.

Donate via PayPal:

1. INSTITUTUL TEOLOGIC PENTICOSTAL DIN BUCUREȘTI
B-dul. Uverturii, nr. 210-220, Sector 6, Bucureşti, 060946
Fiscal No: 4431243

Banca Transilvania – Agenția Apusului, Bucureşti
For donations in Lei (Cod IBAN): RO 76 BTRL RON CRT 0272 4418 01
For donations in EURO (Cod IBAN): RO 26 BTRL EUR CRT 0272 4418 01
For donations in USD (Cod IBAN): RO 30 BTRL USD CRT 0272 4418 01
For donations in AUD (Cod IBAN): RO 15 BTRL AUD CRT 0272 4418 01
For donations in GBP (Cod IBAN): RO 54 BTRL GBP CRT 0272 4418 02
For donations in CAD (Cod IBAN): RO 95 BTRL CAD CRT 0272 4418 01

SWIFT Code: BTRLRO22 (for international transfers)

Banca Comercială Română (București, Bulevardul Regina Elisabeta, nr. 5, sector 3)
For donations in Lei (Cod IBAN): RO 87 RNCB 0090 0005 0859 0001
For donations in EURO (Cod IBAN): RO 22 RNCB 0090 0005 0859 0007
For donations in USD (Cod IBAN): RO 60 RNCB 0090 0005 0859 0002

SWIFT Code: RNCBROBU (for international transfers)

2. BIBLIOTECA INSTITUTULUI TEOLOGIC PENTICOSTAL DIN BUCUREȘTI
B-dul. Uverturii, nr. 210-220, Sector 6, Bucureşti, 060946
Fiscal No: 4431243

Banca Transilvania – Agenția Apusului, Bucureşti
For donations in Lei (Cod IBAN): RO 42 BTRL RON VBSG 27244 1801
SWIFT Code: BTRLRO22 (for international transfers)