Manualul Catehetic al Cultului Creștin Penticostal, Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România

Catechetical Manual of the Pentecostal Denomination, The Apostolic Church of God, Romania

Ioan Brie * Ciprian-Flavius Terinte

Prefață

Lucrarea de catehizare a persoanelor doritoare să încheie legământ cu Dumnezeu prin botez a fost o preocupare a Bisericii din vremuri străvechi. Cartea Faptele Apostolilor ne spune că stăruința în „învățătura apostolică” era una dintre îndeletnicirile de bază ale primei comunități creștine, formate cu ocazia celei dintâi revărsări a Duhului Sfânt, în ziua Cincizecimii (Fapte 2:42). Atunci când nu era silit de persecuții să părăsească cetățile în care Îl propovăduise pe Domnul Isus Hristos, Apostolul Pavel avea obiceiul de a rămâne o vreme cu cei care credeau pentru a-i învăța Cuvântul lui Dumnezeu (Fapte 18:11; 19:9-10). Este foarte probabil ca după convertirea celor două familii din Filipi – a Lidiei și a temnicerului – Luca să fi rămas acolo pentru a edifica această mică biserică prin învățătura creștină, motiv pentru care evenimentele ulterioare nu mai sunt narate la persoana I plural (vezi 16:11,16), ci la persoana a III-a (vezi 17:1). În Epistola către evrei, destinatarii sunt îndemnați să-și intensifice cursul maturizării duhovnicești trecând de la „adevărurile începătoare ale lui Hristos... spre cele desăvârșite” (Ev. 6:1).

În Biserica primară a primelor veacuri, cei care doreau să-l urmeze pe Mântuitorul și se pregăteau pentru botez erau numiți catehumeni, tocmai pentru că parcurgeau o perioadă de catehizare sub îndrumarea unui slujitor al bisericii. În tot acest timp, catehumenii participau la slujbele bisericii, dar nu se puteau împărtăși la Cina Domnului decât după botez. Bisericile penticostale acordă o mare atenție pregătirii noilor convertiți pentru încheierea legământului cu Dumnezeu prin botez, fiind bine cunoscută rânduiala catehizării premergătoare botezului.

Prezentul manual catehetic vine să acopere nevoia fundamentală a unui material didactic care să ofere bisericilor din Cultul Creștin Penticostal din România ‒ și nu numai ‒ o sinteză a învățăturilor biblice de bază, pe care ucenicul lui Hristos trebuie să și le însușească înainte de a fi botezat în apă. Viziunea scrierii acestui Manual Catehetic aparține Consiliului Bisericesc al Cultului Creștin Penticostal din România, care a avizat structurarea tematică, precum și conținutul doctrinar – în acord cu Mărturisirea de Credință a Cultului Creștin Penticostal ‒ și a încredințat autorilor misiunea scrierii lui.

Recomandăm bisericilor penticostale române folosirea acestui manual în pregătirea duhovnicească a catehumenilor în vederea primirii botezului în apă. Manualul este structurat pe lecțiuni biblice care pot fi parcurse pe durata a trei sau patru luni, în funcție de viziunea fiecărei biserici locale. Credem că acest manual va fi un mijloc eficace pentru creșterea spirituală armonioasă a celor proaspăt întorși la credința în Domnul nostru Isus Hristos și o mare binecuvântare pentru toate bisericile penticostale române.

Pastor conf. univ. dr. Pavel Riviș Tipei,

Președinte al Cultului Creștin Penticostal din România

Octombrie 2014

Preface

Catechetical work with persons willing to enter in a covenant with God through water baptism has been a preoccupation of the Church since ancient times. The book of Acts tells us that perseverance in the “apostolic teaching” was one of the basic tenets of the first Christian community, which was founded at the first outpouring of the Holy Spirit, on the Day of Pentecost (Acts 2:42). Whenever Apostle Paul would not be forced, due to persecution, to leave the cities where he preached about the Lord Jesus Christ, he would remain for a while with those who believed, in order to teach them the Word of God (Acts 18:11; 19:9-10). It is quite likely that after the conversion of the two families from Philippi – the house of Lydia and that of the jailer – Luke remained there in order to build that small Church up through Christian teaching; that is probably the reason why subsequent events are no longer narrated in the first-person plural (see 16:11,16), but in the third person (see 17:1). Moreover, in the Epistle to the Hebrews, recipients are urged to seek spiritual maturity more ardently by “...leaving the elementary teachings about Christ and going on to maturity...” (Hebrews 6:1).

In the early church, during the first Christian centuries, those who wanted to follow the Saviour and were preparing for baptism were called “catechumens”, exactly because they were going through a time of “catechization” under the guidance of a minister. During this time, the catechumens were attending church services but were not allowed to partake in the Lord’s Supper until baptism. Pentecostal churches emphasize the preparation of new converts for entering the covenant with God through baptism, the tradition of pre-baptismal catechization being well known.

This catechetical manual aims to cover the fundamental need for teaching materials, and provide the Romanian Christian Pentecostal churches (and beyond) a summary of the basic biblical teachings that a disciple of Christ should understand and accept before receiving the water baptism. The vision for this Catechetical Manual originates in the Church Council of the Romanian Pentecostal Denomination, who has approved the thematic structure and the doctrinal content of the work in accordance with the Pentecostal Confession of Faith, and has entrusted the task of its writing to the authors.

I recommend this manual to Romanian Pentecostal churches, to use in the spiritual preparation of catechumens before receiving the water baptism. The material is divided in several Bible lessons, which can be covered over a period of three or four months, in accordance with the specific pace adopted by each local church. I believe that this textbook will prove to be an effective tool for the harmonious spiritual growth of new converts to the faith in Jesus Christ, and a great blessing to all Romanian Pentecostal Churches.

Rev. Pavel Riviș Tipei, PhD Associate Professor

President of the Romanian Christian Pentecostal Denomination

October 2014
↓↓
↑↑

Partea I

Lecția 1

Învățătura despre Dumnezeu

  1. Sfânta Treime

    2. Învățătura despre Sfânta Treime este adevărul fundamental, propriu și specific al credinței creștine. Sfintele Scripturi și scriitorii creștini antici învață că Dumnezeu este unic, unul singur ca fire divină, dar totodată întreit ca persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Întrucât firea (natura) dumnezeiască este unică și indivizibilă, fiecare Persoană a Sfintei Treimi este Dumnezeu, iar Cei Trei sunt uniți fără a fi despărțiți și fără a fi contopiți.

    • Cele Trei Persoane sunt:
      • Consubstanțiale (au toate trei aceeași natură)
      • Coeterne (sunt toate trei din veșnicie)
      • Coegale (sunt toate trei în egală măsură dumnezeiești)
    1. Sfânta Treime în învățătura Vechiului Testament
      • Deși învățătura despre Sfânta Treime nu apare explicit menționată în VT, ea este totuși prezentată implicit sub aspecte precum:
        • Numele lui Dumnezeu, care apare cu formă de plural – Elohim
        • Pronume folosite pentru Dumnezeu, cu forme de plural – Gen. 1:26; 11:7; Is. 6:8.
        • Apariții ale Fiului în VT – Gen. 16:7-14; cap. 18; 22:11–19; Ex. 3:2; Ios. 5:13-14; Jud. 6:11-23; cap. 13.
        • Lucrări ale Duhului Sfânt în VT – Gen. 1:2; Num. 11:25, 29; 24:2–3; Jud. 6:34; 1 Sam. 11:6; Mica 3:8.
    2. Sfânta Treime în învățătura Noului Testament
      • Doctrina Sfintei Treimi are suport biblic explicit în scrierile NT. Trebuie precizat, însă, că NT, la fel ca și VT, vorbește și despre unitatea celor trei Persoane dumnezeiești. Chiar dacă există în trei Persoane distincte, Dumnezeu este Unul (Ioan 17:3; 1 Cor. 8:4).
      • Dovezi clare ale existenței treimice a lui Dumnezeu apar explicit în texte biblice precum:
        • Botezul Mântuitorului – Mat. 3:16-17. Tatăl vorbește din ceruri, Fiul este botezat în Iordan, iar Duhul Sfânt se coboară în chip de porumbel;
        • Formula baptismală nou-testamentară: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh” (Mat. 28:19);
        • Binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului Isus Hristos, și dragostea lui Dumnezeu, și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți! Amin.” (2 Cor. 13:14);
        • Anunțarea venirii Mângâietorului: Fiul Îl roagă pe Tatăl să-L trimită pe Duhul ‒ „Și Eu voi ruga pe Tatăl, și El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac.” (Ioan 14:16).
        • Învățătura nou-testamentară despre persoanele Sfintei Treimi:
          • Tatăl este Dumnezeu – Rom. 1:7;
          • Fiul este Dumnezeu – Ev. 1:8;
          • Duhul Sfânt este Dumnezeu – Fapte 5:3,4.
  2. Atributele lui Dumnezeu

    3. Atributele lui Dumnezeu sunt acele însușiri reale și obiective ale ființei lui Dumnezeu prin care El se manifestă și poate fi cunoscut de ființa umană. Deși prin știința teologică sunt enumerate și descrise atributele divine, trebuie știut totuși că întotdeauna vor fi atribute necunoscute nouă, întrucât Dumnezeu este necuprins pentru mintea și limbajul omenești. Pentru că Dumnezeu este o unitate perfectă, atributele divine nu pot fi separate unele de altele.

    1. Atributele naturale ale lui Dumnezeu
      1. Atotștiința lui Dumnezeu
        • se referă la cunoașterea completă și desăvârșită a tot ceea ce există, cunoaștere pe care o deține Dumnezeu.
        • Sfintele Scripturi vorbesc despre atotștiința lui Dumnezeu: Is. 40:28; Iov 37:16; Ps. 147:5; 1 Ioan 3:20.
        • cunoașterea lui Dumnezeu este completă (cuprinde tot ce există) – Prov. 15:3; 5:21;
        • cunoașterea lui Dumnezeu este desăvârșită (El știe tot despre cele ce există) – Ps. 147:4; Mat. 10:29;
        • cunoașterea lui Dumnezeu cuprinde orice experiență umană – Ps. 139:2-4; Ex. 3:7, 19;
        • cunoașterea lui Dumnezeu cuprinde întreaga istorie a umanității – Dan. cap. 2 și 8; Fapte 15:18;
        • cunoașterea lui Dumnezeu este din veșnicie până în veșnicie – Is. 48:5-8; 46:9-10.
      2. Atotputernicia lui Dumnezeu
        • se referă la nemărginirea puterii pe care o are Dumnezeu și la absoluta Sa independență în toate lucrările Lui.
        • Sfintele Scripturi declară atotputernicia lui Dumnezeu: Iov 42:2; Gen. 18:14.
        • Dumnezeu este atotputernic în relația Sa cu:
          • natura – Gen. 1:1-3; Ps. 107:25-29; Naum 1:5,6.
          • experiența umană – Dan. 4 (Nebucadnețar); Fapte 9 (convertirea lui Saul); Ex. 4:11 (trimiterea lui Moise).
          • lumea cerească – Dan. 4:35; Ev. 1:14.
          • lumea demonică – Iov 1:12; 2:6; Luca 22:31, 32; Ap. 20:2.
      3. Omniprezența lui Dumnezeu
        • se referă la prezența și domnia lui Dumnezeu peste toată creația și independența Lui în raport cu spațiul.
        • Sfintele Scripturi declară omniprezența lui Dumnezeu: Ier. 23:23, 24; Ps. 139; Fapte 17:24-28; Mat. 28:20
      4. Veșnicia lui Dumnezeu
        • se referă la faptul că Dumnezeu umple timpul, dar este, totodată, supratemporal. El este independent în raport cu timpul.
        • Sfintele Scripturi Îl descriu pe Dumnezeu ca fiind etern: Hab. 1:12; Ps. 90:2; 102:24-27; Ap. 1:8.
      5. Imuabilitatea lui Dumnezeu
        • se referă la consecvența lui Dumnezeu sau la armonia perfectă dintre ființa și voința (hotărârea) lui Dumnezeu.
        • Scripturile vorbesc despre imuabilitatea lui Dumnezeu: Mal. 3:6; Iac. 1:17; 1 Sam. 15:29.
        • există în Sfintele Scripturi și episoade în care Dumnezeu pare a fi schimbător, revenind asupra unor hotărâri exprimate anterior (Gen. 6:6; 1 Împ. 21:29; Ier. 26:19; Iona 3:10 și altele). Cu privire la acestea, trebuie luate în considerare următoarele adevăruri:
          • Exprimarea scriitorilor biblici cu privire la Dumnezeu este, uneori, antropomorfică. Antropomorfismele sunt acele figuri de stil prin care Dumnezeu este descris asemenea unui om, pentru ca cititorului să-i fie înlesnită înțelegerea anumitor trăsături ale lui Dumnezeu. Se spune, de pildă, că pământul este „așternutul picioarelor” lui Dumnezeu (Is. 66:1), de unde nu trebuie înțeles că Dumnezeu are trup (picioare) asemenea omului, ci că Dumnezeu domină întreg pământul. În mod similar, scriitorii biblici spun uneori că Dumnezeu se căiește, pentru a descrie amărăciunea pe care o simte Dumnezeu la vederea răutății omului.
          • Există situații în care Dumnezeu anulează o sentință pe care a dat-o cu privire la om (individ sau grup), însă nu pentru că El este schimbător, ci pentru că omul s-a schimbat fie în bine, fie în rău, iar Dumnezeu acționează mereu conform dreptății Sale. El îl iartă pe cel care se îndreaptă și îl pedepsește pe cel care păcătuiește, rămânând astfel neschimbat în dreptatea Sa (Ez. 18:21-22, 24, 26-28).
    2. Atributele morale ale lui Dumnezeu
      1. Sfințenia lui Dumnezeu
        • se referă la natura desăvârșită a lui Dumnezeu, cu totul despărțită de rău. Sfințenia lui Dumnezeu nu este una morală, ci ființială. Sfințirea credinciosului devine posibilă prin comuniune cu Dumnezeu, în Hristos, și prin participare la sfințenia Sa.
        • Mărturii biblice privind sfințenia lui Dumnezeu: Iov 34.10; Is. 57:15; Ps. 99:9; Hab. 1:13; 1 Pet. 1:15, 16; Ioan 17:11.
          • Tatăl este sfânt – Is. 41:14.
          • Fiul este sfânt ‒ Fapte 3:14.
          • Duhul este sfânt – Ef. 4:30.
      2. Dreptatea lui Dumnezeu
        • Se referă la armonia perfectă dintre sfințenia lui Dumnezeu și hotărârile Sale, acord în virtutea căruia Dumnezeu răsplătește fiecăruia cum se cuvine.
        • mărturii biblice privind dreptatea lui Dumnezeu: Ps. 116:5; 145:17; Ier. 12:1; Ezra 9:15.
        • dreptatea lui Dumnezeu se manifestă prin:
          • pedepsirea celui rău ‒ Ex. 9:23–27; Ps. 11:4–7; Dan. 9:12–14; Ap. 16:5,6.
          • iertarea păcătosului care se căiește – 1 Ioan 1:9.
          • respectarea făgăduințelor față de poporul Său (credincioșia) – Neem. 9:7,8
          • răzbunarea poporului Său – Ps. 129:1-4
          • răsplătirea celor drepți – Ev. 6:10; 2 Tim. 4:8.
      3. Dragostea lui Dumnezeu
        • Este acea însușire prin care Dumnezeu împărtășește făpturilor feluritele Sale bunătăți. Datorită iubirii divine, omenirea poate beneficia de îndurarea, blândețea și harul lui Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu se vede și în faptul că omul, ca ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, este capabil de iubire și tânjește după aceasta, intrând astfel în comuniune cu semenii.
        • Mărturii biblice ale iubirii lui Dumnezeu: Ps. 86:15; 103:8; Luca 15:11-32; Ioan 3:16; 1 Ioan 3:16; 4:8-16.
        • Dragostea lui Dumnezeu se manifestă prin:
          • mântuirea oferită omenirii – 1 Ioan 4:9,10;
          • iertarea celui păcătos – Prov. 28:13; Is. 38:17; 55:7; Mat. 5:45; Luca 6:36; Ef. 2:4, 5; 2 Pet. 3:9;
          • bunăvoința arătată drepților – Ps. 32:10; Is. 49:15, 16; 63:9; Fil. 2:27.
  3. Persoana și lucrarea Domnului Isus Hristos
    1. Persoana Domnului Isus Hristos
      • Domnul Isus Hristos este Dumnezeu întrupat, de aceea El este Dumnezeu adevărat și om adevărat. Cele două naturi ale Sale – divină și umană – sunt unite în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit. Unirea celor două naturi în persoana Mântuitorului rămâne o mare taină, deoarece rațiunea umană nu poate pătrunde modul în care ea s-a realizat.
      1. Omenia (umanitatea) Domnului Isus Hristos
        • Domnul Isus Hristos s-a născut din fecioara Maria, prin Duhul Sfânt: Mat. 1:18; 2:11; 12:47; 13:55; Ioan 1:14; 2:1; Rom. 1:3; Gal. 4:4.
        • Domnul Isus s-a dezvoltat ca orice ființă umană: Luca 2:40, 46, 52.
        • Domnul Isus a avut înfățișarea unui om: Luca 24:13; Ioan 4:9; 20:15; 1 Tim. 2:5.
        • Domnul Isus a împărtășit nevoile și trăirile firii umane, dar nu și păcătoșenia acesteia: Mat. 4:2; 8:24; 26:36, 40; Ioan 4:6; 19:28; 11:35; Ev. 4:15.
      2. Dumnezeirea Domnului Isus Hristos
        • Domnului Isus îi sunt atribuite nume divine:
          • Dumnezeu ‒ Ioan 1:1; 20:28; Rom. 9:5; Tit 2:13; Ev. 1:8;
          • Fiul lui Dumnezeu ‒ Mat. 8:29; 14:33; 16:16,17; 27:40,43; Marcu 1:1; 14:61,62; Luca 1:35; 4:41; 22:70;
          • Domnul ‒ Mat. 22:43-45; Luca 2:11; Fapte 4:33; 9:17; 16:31.
        • Domnul Isus primește închinare: Mat. 14:33; Luca 5:8; 24:52; Ioan 20:28.
        • Domnul Isus deține atribute dumnezeiești:
          • atotputernicia ‒ Mat. 28:18; Ioan 17:2; Ef. 1:20-22; Ap. 1:8;
          • atotștiința ‒ Ioan 2:24, 25; 16:30; Col. 2:3;
          • omniprezența - Mat. 18:20; Ef. 1:23.
        • Domnul Isus săvârșește lucrări dumnezeiești:
          • El este creator – Ioan 1:3; Col. 1:16;
          • El este susținătorul întregii Creații – Col. 1:17; Ev. 1:3;
          • El iartă păcate – Marcu 2:5-10. Luca 7:48;
          • El îi va învia pe cei drepți în Împărăția Sa – Ioan 6:39, 40, 54; 11:25;
          • El îi va judeca pe toți oamenii – Ioan 5:22; Fapte 17:31; 2 Tim 4:1.
    2. Lucrarea Domnului Isus Hristos
      1. Moartea Domnului Isus Hristos
        • Semnificații biblice ale morții Domnului Isus Hristos:
          • este răscumpărătoare – Mat. 20:28; 1 Tim. 2:6; 1 Pet. 1:18;
          • este ispășitoare – Rom. 3:25; Ev. 2:17; 1 Ioan 2:2;
          • este reconciliatoare – Rom. 5:10; 2 Cor. 5:18, 19; Ef. 2:16; Col. 1:20;
          • este înlocuitoare – Is. 53:6; 1 Pet. 2:24; 3:18; 2 Cor. 5:21.
        • Urmările morții Domnului Isus Hristos:
          • împăcarea omenirii cu Dumnezeu – Rom. 5:10; Col. 1:20-22;
          • anularea condamnărilor și a blestemului vechii Legi – Col. 2:14; Gal. 3:13;
          • învingerea Diavolului – Ioan 12:31, 32; Col. 2:15;
          • intrarea liberă a credinciosului la Dumnezeu și moștenirea Împărăției Sale ‒ Rom. 5:9; Gal. 4:3-5; Ev. 10:10, 19-20; 9:15; 2:14-15.
      2. Învierea Domnului Isus Hristos
        • Natura învierii Domnului Isus Hristos
          • Mântuitorul a înviat în trup – Luca 24:36-43; Ioan 20:20; 24-29;
          • trupul Mântuitorului a fost unul glorificat:
            • avea proprietăți supranaturale: a intrat prin ușile încuiate (Ioan 20:19); uneori nu a putut fi recunoscut (Ioan 20:14, 15; 21:4, 12; Luca 24:13-16);
            • era nemuritor ‒ Rom. 6:9, 10; Ap. 1:18.
        • Urmările învierii Domnului Isus Hristos
          • certitudinea acceptării, de către Dumnezeu, a jertfei Domnului Hristos ‒ Rom. 4:25;
          • certitudinea intrării credinciosului în trupul mistic al lui Hristos ‒ Rom. 6:3-4; 2 Cor. 5:15-17; Ef. 2:6;
          • certitudinea învierii tuturor credincioșilor ‒ Ioan 14:19; Rom. 8:11; 1 Cor. 6:14; 15:22; 2 Cor. 4:14; 1 Tes. 4:14;
          • certitudinea judecății viitoare ‒ Fapte 17:31.
      3. Înălțarea Domnului Isus Hristos
        • Domnul Isus Hristos S-a înălțat în mod fizic la cer ‒ Fapte 1:9-11; Luca 24:51.
        • Domnul Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, domnind împreună cu El – Fapte 3:20, 21; 5:31; Ef. 1:20; Col. 3:1; Ev. 10:12,13.
        • Domnul Isus Hristos pregătește un loc în Împărăția lui Dumnezeu pentru fiecare credincios ‒ Ioan 14:2.
        • Domnul Isus Hristos mijlocește la Tatăl pentru poporul Său – Rom. 8:34; Ev. 9:24.
        • Domnul Isus Hristos este permanent și pretutindeni cu poporul Său – Mat. 28:20.
  4. Persoana și lucrarea Duhului Sfânt
    1. Persoana Duhului Sfânt
      • Duhul Sfânt este prezentat în NT ca având însușirile unei persoane:
        • Duhul Sfânt are voință (1 Cor. 12:11), rațiune (Rom. 8:27) și sentimente (Ef. 4:30);
        • Duhul Sfânt le dă daruri credincioșilor – 1 Cor. 12;
        • Duhul Sfânt vorbește – Ap. 2:7;
        • Duhul Sfânt mijlocește – Rom. 8:26;
        • Duhul Sfânt călăuzește – Fapte 13:2; 16:6,7;
        • Duhul Sfânt desemnează slujitori – Fapte 20:28;
        • Duhul Sfânt poate fi mințit (Fapte 5:3), batjocorit (Ev. 10:29) și hulit (Mat. 12:31, 32).
    2. Dumnezeirea Duhului Sfânt
      • Duhul Sfânt are nume divine – Fapte 5:3-4; 2 Cor. 3:17-18;
      • Duhul Sfânt are atribute divine: eternitatea (Ev. 9.14), omniprezența (Ps. 139:7-10); atotputernicia (Luca 1:35); atotștiința (Ioan 14:26; 16:12-13; 1 Cor. 2:10-11);
      • Duhul Sfânt săvârșește lucrări divine: creația (Gen. 1:2; Ps. 104:30; Iov 33:4); regenerarea (Ioan 3:5-8); învierea (Rom. 8:11); inspirarea Scripturilor (2 Pet. 1:21).
    3. Lucrarea Duhului Sfânt în credincios
      • Duhul Sfânt îl înnoiește pe credincios ‒ Ioan 3:3-5; Tit 3:5;
      • Duhul Sfânt locuiește în credincios ‒ 1 Cor. 6:19; Rom. 8:9;
      • Duhul Sfânt îl sigilează pe credincios pentru Împărăția lui Dumnezeu ‒ Ef. 1:13-14; 4:30;
      • Dumnezeu îl botează pe credincios în Duhul Sfânt. Verbul grecesc baptizō înseamnă „a scufunda”, ceea ce denotă comuniunea deplină pe care o trăiește ființa umană cu Duhul lui Dumnezeu, după care trebuie să se manifeste practic bunătățile duhovnicești ale acestei experiențe – Fapte 1:8; 2:1-13; 8:14-17; 10:44-48; 19:1-7;
      • Duhul Sfânt îl umple pe credincios ‒ Fapte 2:4; 4:31; 6:3, 5; 9:17; 11:24; Ef. 5:18;
      • Duhul Sfânt îl împuternicește pe credincios pentru trăire și slujire – Fapte 1:8; Rom. 8:12-13; Gal. 5:22-23;
      • Duhul Sfânt îl călăuzește pe credincios – Fapte 8:27-29; 13:2-4; 16:6,7; Rom. 8:14; Gal. 5:16, 25.
  5. Aplicație
    1. Verset de memorat: 2 Cor. 13:14.
    2. Întrebări de aplicație personală și discuție în grup:
      1. Dumnezeu este unul în ...................., dar întreit în ...........................
      2. Care sunt dovezile (manifestările) iubirii lui Dumnezeu față de omenire?
    3. Teme de casă:
      1. Memorați 2 Cor. 13:14;
      2. Menționați trei argumente biblice pentru dumnezeirea Domnului Isus Hristos.

Part I

Lesson 1

The Teaching about God

  1. The Holy Trinity

    2. The teaching about the Holy Trinity is the fundamental truth, distinctive and specific to the Christian faith. The Holy Scriptures and ancient Christian writers are teaching that God is unique, only one in terms of divine nature, while also triune in terms of persons: Father, Son and Holy Spirit. Since God’s divine nature is unique and indivisible, each person of the Holy Trinity is God; the three divine persons are united, without being apart and without being merged.

    • The three persons are:
      • Consubstantial (all three have the same nature)
      • Co-eternal (all three are from eternity)
      • Co-equal (all three are equally divine)
    1. The Holy Trinity in the Teaching of the Old Testament
      • Although the Old Testament does not teach explicitly about the Holy Trinity, there are references that imply the Trinity:
        • God’s name in plural form – Elohim
        • Plural pronouns used in reference to God – Gen. 1:26; 11:7; Is. 6:8.
        • Appearances of the Son in the Old Testament – Gen. 16:7-14; chap. 18, 22:11-19; Ex. 3:2; Jos. 5:13-14; Jud. 6:11-23, chap. 13.
        • Works of the Holy Spirit in the Old Testament – Gen. 1:2; Num. 11:25, 29; 24:2-3; Judg. 6:34; 1 Sam. 11:6; Mic. 3:8.
    2. The Holy Trinity in the Teaching of the New Testament
      • The doctrine of the Holy Trinity finds clear support in the NT. It should be noted, though, that the NT, like the OT, also talks about the unity of the three divine Persons. Even though God exists in three distinct Persons, God is the One God (John 17:3, 1 Cor. 8:4).
      • Clear evidence of the trinitarian existence of God is explicitly found in biblical texts such as:
        • The Lord’s Baptism - Matt. 3:16-17. The Father speaks from heaven, the Son is baptized in the Jordan River, and the Holy Spirit descends in the form of a dove;
        • The New Testament baptismal formula: “Go therefore and make disciples of all the nations, baptizing them in the name of the Father and of the Son and of the Holy Spirit” (Matt. 28:19);
        • The Apostolic Blessing: “The grace of the Lord Jesus Christ, and the love of God, and the communion of the Holy Spirit be with you all! Amen.” (2 Cor. 13:14);
        • The Announcement of the coming of the Helper: The Son prays to the Father to send the Spirit - “And I will pray the Father, and He will give you another Helper, that He may abide with you forever”. (John 14:16).
        • The New Testament teaching about the persons of the Holy Trinity:
          • The Father is God - Rom. 1:7;
          • The Son is God - Heb. 1:8
          • The Holy Spirit is God - Acts 5:3,4.
  2. The Attributes of God

    3. The attributes of God are the real and objective characteristics of God’s being through which He manifests Himself and becomes known by human beings. Although divine attributes are listed and described in theological discourse, it should be noted that there will always remain attributes of God that are unknown to us, since He is incomprehensible to human mind and language. Divine attributes cannot be separated from each other, for God is perfect unity.

    1. Natural Attributes of God
      1. God’s Omniscience
        • refers to the complete and perfect knowledge of everything that exists, knowledge that only God possesses.
        • The Holy Scriptures talk about God’s omniscience: Isa. 40:28; Job 37:16, Ps. 147:5, 1 John 3:20.
        • God’s knowledge is complete (it includes all that exists) – Prov. 15:3; 5:21;
        • God’s knowledge is perfect (He knows all about everything that exists)- Ps. 147:4; Matt. 10:29;
        • God’s knowledge encompasses all human experience – Ps. 139:2-4; Ex. 3:7, 19;
        • God’s knowledge encompasses all human history – Dan. chs 2 and 8; Acts 15:18;
        • God’s knowledge is from all eternity to all eternity – Isa. 48:5-8; 46:9-10.
      2. God’s Omnipotence
        • refers to God’s unlimited power as well as His absolute independence in all His works.
        • The Holy Scriptures declare God’s omnipotence: Job 42:2; Gen. 18:14.
        • God is omnipotent (almighty) in His relationship with:
          • Nature - Gen. 1:1-3; Ps. 107:25-29; Nah. 1:5,6.
          • Human experience - Dan. 4 (Nebuchadnezzar); Acts 9. (Saul’s conversion); Ex. 4:11 (God sending Moses).
          • The heavenly realm - Dan. 4:35; Heb. 1:14.
          • The demonic world: Job 1:12; 2:6; Luke 22:31, 32; Rev. 20:2.
      3. God’s Omnipresence
        • refers to God’s presence and reign over all His creation and His independence in relation to space.
        • The Holy Scriptures declare God’s omnipresence: Jer. 23:23, 24; Ps. 139; Acts 17:24-28; Matt. 28:20
      4. God’s Eternity
        • refers to the fact that God fills time, but that He is at the same time supratemporal. He is independent in relation to time.
        • The Holy Scriptures describe God as being everlasting: Hab. 1:12, Ps. 90:2; 102:24-27; Rev. 1:8.
      5. God’s Immutability
        • refers to God’s consistency or the perfect harmony between God’s being and His will.
        • The Scriptures speak of God’s immutability: Mal. 3:6; Jam. 1:17; 1 Sam. 15:29.
        • There are some instances in the Holy Scriptures where God seems to be changeable, going back on certain previous decisions (Gen. 6:6; 1 Kings 21:29; Jer. 26:19; Jon. 3:10 and others). With regards to these, the following truths must be considered:
          • The language biblical writers used about God is sometimes anthropomorphic. Anthropomorphisms are figures of speech which describe God as being similar to a human being, so that the reader can understand certain qualities of God more easily. It is said, for instance, that the earth is “God’s footstool” (Is. 66:1); this does not mean that God has a body (with feet) like a human, but that God rules the whole earth. Similarly, biblical writers sometimes say that God relents, in order to describe the grief God feels when He sees human wickedness.
          • There are times when God cancels a sentence that He previously gave regarding a human being (or a group of people), not because He is fickle, but because man changes, either for the beter or for the worse; in such cases, God is always acting according to His righteousness. He forgives the one who is improving and punishes the one who sins. Thus God remains unchanged in His righteousness (Ezek. 18:21-22, 24, 26-28).
    2. God’s Moral Attributes
      1. God’s Holiness
        • refers to God’s perfect nature, completely set apart from evil. God’s holiness is not a moral but an existential feature. The sanctification of Christian believers becomes possible through communion with God, in Christ, and through participation in His Holiness.
        • Biblical testimony regarding God’s holiness: Job 34.10; Isa. 57:15; Ps. 99:9; Hab. 1:13; 1 Pet. 1:15, 16; John 17:11.
          • The Father is Holy – Isa. 41:14.
          • The Son is Holy – Acts 3:14.
          • The Spirit is Holy – Eph. 4:30.
      2. God’s Righteousness
        • refers to the perfect harmony between God’s holiness and His decisions, whereby God rewards everyone properly.
        • Biblical testimony regarding God’s righteousness: Ps. 116:5; 145:17; Jer. 12:1; Ezr. 9:15.
        • God’s righteousness is manifested in:
          • Punishment of the wicked – Ex. 9:23-27; Ps. 11:4-7; Dan. 9:12-14; Rev. 16:5,6.
          • Forgiveness of the sinner who repents – 1 John 1:9.
          • Keeping His promises to His people (faithfulness) – Neh. 9:7,8.
          • Avenging His people – Ps. 129:1-4.
          • Rewarding of the righteous – Heb. 6:10; 2 Tim. 4:8.
      3. God’s Love
        • is the attribute through which God offers various graces to His creatures. Due to divine love, humanity can benefit from God’s mercy, gentleness and grace. God’s love is also seen in man’s capability to love and yearn for love, as man is created in God’s likeness, after God’s image; this is how man enters into communion with other human beings.
        • Biblical testimony of God’s love: Ps. 86:15; 103:8; Luke 15:11-32; John 3:16; 1 John 3:16; 4:8-16.
        • God’s love manifests through:
          • Salvation offered to humanity – 1 John 4:9,10;
          • Forgiveness for the sinner – Prov. 28:13; Is. 38:17; 55:7; Mat. 5:45; Luke 6:36; Eph. 2:4, 5; 2 Pet. 3:9;
          • Kindness for the righteous – Ps. 32:10; Is. 49:15, 16; 63:9; Phil. 2:27.
  3. The Person and Work of Lord Jesus Christ
    1. The Person of Lord Jesus Christ
      • The Lord Jesus Christ is God incarnate, therefore He is truly and fully both God and human. His two natures – divine and human – are united unmixed and unchanged, neither separated nor divided. The union of these two natures in the person of our Saviour remains a great mystery because the human wisdom cannot comprehend how it was accomplished.
      1. The Humanity of Lord Jesus Christ
        • Lord Jesus Christ was born from virgin Mary through the Holy Spirit: Mat. 1:18; 2:11; 12:47, 13:55, John 1:14, 2:1; Rom. 1:3; Gal. 4:4.
        • Lord Jesus grew up as a normal human being: Luke 2:40, 46, 52.
        • Lord Jesus had the physical appearance of a man: Luke 24:13; John 4:9; 20:15; 1 Tim. 2:5.
        • Lord Jesus took on the needs and experiences of human nature, but not its sinfulness: Matt 4:2; 8:24; 26:36, 40; John 4:6; 19:28; 11:35; Heb. 4:15.
      2. The Divinity of Lord Jesus Christ
        • Lord Jesus was given divine names:
          • God – John 1:1; 20:28; Rom. 9:5; Titus 2:13; Heb. 1:8;
          • Son of God – Matt. 8:29; 14:33; 16:16, 17; 27:40, 43; Mark 1:1; 14:61, 62; Luke 1:35; 4:41; 22:70;
          • The Lord – Matt. 22:43-45; Luke 2:11; Acts 4:33; 9:17, 16:31.
        • Lord Jesus received people’s worship: Matt. 14:33; Luke 5:8; 24:52; John 20:28.
        • Lord Jesus has divine attributes:
          • Omnipotence – Matt. 28:18; John 17:2; Eph. 1:20-22; Rev. 1:8;
          • Omniscience – John 2:24, 25; 16:30; Col. 2:3;
          • Omnipresence – Matt. 18:20; Eph. 1:23.
        • Lord Jesus does divine works:
          • He is Creator – John 1:3; Col. 1:16;
          • He is the Sustainer of all Creation- Col. 1:17; Heb. 1:3;
          • He forgives sins – Mark 2:5-10. Luke 7:48;
          • He will raise the righteous up into His Kingdom – John 6:39, 40, 54; 11:25;
          • He will judge all people – John 5:22; Acts 17:31; 2 Tim 4:1.
    2. The Work of Jesus Christ
      1. The Death of Jesus Christ
        • Biblical meanings of Lord Jesus Christ’s death:
          • It is redemption – Matt. 20:28; 1 Tim. 2:6; 1 Pet. 1:18;
          • It is propitiation – Rom. 3:25; Heb. 2:17; 1 John 2:2;
          • It is reconciliation – Rom. 5:10; 2 Cor. 5:18, 19; Eph. 2:16; Col. 1:20;
          • It is substitution – Isa. 53:6; 1 Pet. 2:24; 3:18; 2 Cor. 5:21.
        • Consequences of Lord Jesus Christ’s death:
          • Mankind’s reconciliation with God – Rom. 5:10; Col. 1:20-22;
          • Abolition of sentences and curses of the OT Law – Col. 2:14; Gal. 3:13;
          • Defeat of the devil – John 12:31, 32; Col. 2:15;
          • Free entry of the believer into God’s presence and into His Kingdom – Rom. 5:9; Gal. 4:3-5; Heb. 10:10, 19-20; 9:15; 2:14-15
      2. The Resurrection of Jesus Christ
        • The nature of the resurrection of Jesus Christ
          • The Lord’s resurrection was physical – Luke 24:36-43; John 20:20; 24-29;
          • The Lord’s body was a glorified one:
            • It had supernatural properties: it entered through locked doors (John 20:19); sometimes it could not be recognized (John 20:14, 15; 21:4, 12; Luke 24:13-16);
            • It was immortal - Rom. 6:9, 10; Rev. 1:18.
        • Consequences of Lord Jesus Christ’s resurrection:
          • Certainty about Christ’s propitiation being accepted by God – Rom. 4:25;
          • Certainty about the Christian believer becoming part of the mystical body of Christ – Rom. 6:3-4; 2 Cor. 5:15-17; Eph. 2:6;
          • Certainty about the resurrection of all believers – John 14:19; Rom. 8:11; 1 Cor. 6:14; 15:22; 2 Cor. 4:14; 1 Thess. 4:14;
          • Certainty about the coming judgment – Acts 17:31.
      3. The Ascension of Jesus Christ
        • Lord Jesus Christ ascended physically to heaven – Acts 1:9-11; Luke 24:51.
        • Lord Jesus Christ sits at the right hand of God the Father, reigning with Him – Acts 3:20, 21; 5:31; Eph. 1:20; Col. 3:1; Heb. 10:12,13.
        • Lord Jesus Christ is preparing a place in God’s kingdom for every believer – John 14:2.
        • Lord Jesus Christ intercedes to the Father for His people – Rom. 8:34; Heb. 9:24.
        • Lord Jesus Christ is always and everywhere with His people – Mat. 28:20.
  4. The Person and Work of the Holy Spirit
    1. The Person of the Holy Spirit
      • The Holy Spirit is presented in the New Testament as having the characteristics of a person:
        • The Holy Spirit has a will (1 Cor. 12:11), rationality (Rom. 8:27), and feelings (Eph. 4:30);
        • The Holy Spirit gives gifts to believers – 1 Cor. 12;
        • The Holy Spirit speaks – Rev. 2:7;
        • The Holy Spirit intercedes – Rom. 8:26;
        • The Holy Spirit guides – Acts 13:2; 16:6,7;
        • The Holy Spirit appoints ministers – Acts 20:28;
        • The Holy Spirit can be lied to (Acts 5:3), insulted (Heb. 10:29) and blasphemed (Matt. 12:31, 32).
    2. The Divinity of the Holy Spirit
      • The Holy Spirit has divine names – Acts 5:3-4; 2 Cor. 3:17-18;
      • The Holy Spirit has divine attributes: eternity (Heb. 9:14), omnipresence (Ps. 139:7-10); omnipotence (Luke 1:35); omniscience (John 14:26; 16:12-13; 1 Cor. 2:10-11);
      • The Holy Spirit does divine works: creation (Gen. 1:2; Ps. 104:30; Job 33:4); regeneration (John 3:5-8); resurrection (Rom. 8:11); inspiration of Scriptures (2 Pet. 1:21).
    3. The Work of the Holy Spirit in the Believer
      • The Holy Spirit renews the believer – John 3:3-5; Titus 3:5;
      • The Holy Spirit dwells in the believer – 1 Cor. 6:19; Rom. 8:9;
      • The Holy Spirit seals the believer for God’s kingdom – Eph. 1:13-14; 4:30;
      • God baptizes the believer in the Holy Spirit. The Greek verb baptizō means “to immerse”, which indicates full communion of the human being with God’s Spirit, followed by the practical manifestation of the spiritual goods of this experience – Acts 1:8; 2:1-13; 8:14-17; 10:44-48; 19:1-7;
      • The Holy Spirit fills the believer – Acts 2:4, 4:31, 6:3, 5; 9:17; 11:24; Eph. 5:18;
      • The Holy Spirit empowers the believer to live and to serve according to God’s will – Acts 1:8; Rom. 8:12-13; Gal. 5:22-23;
      • The Holy Spirit guides the believer – Acts 8:27-29; 13:2-4; 16:6,7; Rom. 8:14; Gal. 5:16, 25.
  5. Application
    1. Verse to memorize: 2 Cor. 13:14.
    2. Questions for personal application and group discussion:
      1. God is one in ...................., but threefold in ...........................
      2. Which are the proofs (manifestations) of God’s love for humanity?
    3. Homework:
      1. Verse to memorize: 2 Cor. 13:14;
      2. Mention three biblical arguments supporting Jesus Christ’s divinity.
↓↓
↑↑

Lecția 2

Învățătura despre Sfintele Scripturi

În problemele de credință și de învățătură creștină există o singură autoritate supremă: Biblia. Cuvântul Biblia vine din grecescul biblion, care înseamnă carte (la plural – biblia, „cărți”). Termenul Biblie și expresia Sfânta Scriptură sunt sinonime, ele referindu-se la aceeași carte.

  1. Definiția, componența și limba Sfintelor Scripturi
    1. Definiția Bibliei
      • Biblia reprezintă consemnarea în scris a descoperirii lui Dumnezeu făcute oamenilor prin Duhul Sfânt, cu scopul mântuirii și desăvârșirii lor prin credința în Domnul Isus Hristos. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, mesajul lui Dumnezeu transmis omului. Biblia este cartea în care ne este descoperit adevărul divin de neschimbat, adevăr care stabilește definitiv revelația lui Dumnezeu cu privire la credință, păcat, neprihănire și morală.
    2. Componența Sfintelor Scripturi
      • Biblia este formată din două părți principale: Vechiul Testament și Noul Testament.
      1. Vechiul Testament
        • VT este prima parte a Bibliei și conține 39 de cărți. Cele 39 de cărți au fost scrise între anii 1445 – 430 î.Hr. La început, cărțile VT au circulat separat, pe suluri diferite, ulterior formându-se colecții de cărți.
        • VT a fost Biblia Domnului Isus și a apostolilor și ne prezintă istoria planului de mântuire făcut de Dumnezeu încă din Eden și desfășurat în istoria poporului Israel.
        • Cele 39 de cărți ale VT se împart în patru categorii:
          • Legea: Geneza, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom;
          • cărțile istorice: Iosua, Judecători, Rut, 1 Samuel, 2 Samuel, 1 Împărați, 2 Împărați, 1 Cronici, 2 Cronici, Ezra, Neemia și Estera;
          • cărțile poetice: Iov, Psalmi, Proverbe, Eclesiastul și Cântarea Cântărilor;
          • cărțile profetice:
            • Profeții mari: Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Ezechiel și Daniel;
            • Profeții mici: Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Țefania, Hagai, Zaharia și Maleahi.
      2. Noul Testament
        • NT este partea a doua a Bibliei și conține 27 de cărți, care au fost scrise între anii 45-95 d.Hr.
        • NT ne prezintă viața și activitatea Domnului Isus, istoria primelor decade ale bisericii creștine, precum și învățăturile descoperite de Dumnezeu prin apostoli.
        • NT este format din trei categorii de scrieri:
          • Cărți istorice: Matei, Marcu, Luca, Ioan și Faptele Apostolilor;
          • Epistolele:
            • epistolele lui Pavel: Romani, 1 Corinteni, 2 Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1 Tesaloniceni, 2 Tesaloniceni, 1 Timotei, 2 Timotei, Tit și Filimon;
            • epistolele generale: Evrei, Iacov, 1 Petru, 2 Petru, 1 Ioan, 2 Ioan, 3 Ioan și Iuda.
          • Apocalipsa.
    3. Limba Sfintelor Scripturi
      • Biblia a fost scrisă în trei limbi: în limba ebraică și cea aramaică (VT) și în limba greacă (NT). Dumnezeu este autorul divin al Bibliei, El folosind peste 40 de autori umani de origini și îndeletniciri diferite: regi, cărturari, demnitari de stat, preoți, agricultori, pescari, rabini etc.
  2. Autorul și inspirația Sfintelor Scripturi
    1. Autorul Sfintelor Scripturi
      • Biblia este o carte la a cărei scriere au participat două categorii de autori: Autorul Divin și autorul uman.
      1. Autorul Divin
        • Autorul Divin este Dumnezeu. Biblia este o carte scrisă din inițiativa lui Dumnezeu. Mesajul ei constituie o descoperire făcută de Duhul Sfânt. Biblia nu este o carte care a fost scrisă din inițiativa oamenilor, ci din inițiativa lui Dumnezeu (2 Tim. 3:16; 2 Pet. 1:21).
      2. Autorii umani
        • Biblia nu este o carte „căzută” din cer. Pentru scrierea ei, Dumnezeu a folosit oameni din vechime, pe care i-a umplut cu Duhul Sfânt și pe care i-a inspirat să consemneze în scris descoperirile făcute de Domnul. Latura umană a autorilor Bibliei se vede și din felul în care sunt denumite cele mai multe cărți ale Bibliei: cărțile lui Moise, cărțile lui Samuel, Ezra, Isaia, Ieremia, Matei, Marcu, Luca, Ioan, epistolele apostolilor și cărțile care poartă numele profeților autori.
    2. Inspirația Sfintelor Scripturi
      • Relația dintre Dumnezeu – Autorul Suprem – și scriitorul uman este o relație de descoperire și inspirație. Dumnezeu a descoperit oamenilor Săi adevărul care trebuia spus și apoi a inspirat prin Duhul Sfânt consemnarea în scris a acestui adevăr. Rezultatul acestei lucrări divine a fost scrierea Bibliei.

      Definiție: Prin inspirația Sfintelor Scripturi înțelegem lucrarea supranaturală unică făcută de Duhul Sfânt, care s-a coborât peste autorii celor 66 de cărți ale Bibliei, le-a comunicat nemijlocit adevărul lui Dumnezeu și, folosind propria lor personalitate și educație, i-a înzestrat cu puterea de a consemna în scris, fără adăugiri, omisiuni sau greșeală, toate cuvintele pe care Dumnezeu a dorit să le cunoaștem.

      • Textele biblice arată că Scriptura este inspirată de Dumnezeu: 2 Tim. 3:16-17; 2 Pet. 1:21.

      Observație! Nu trebuie să credem că Biblia este o carte care s-a născut din sclipirea geniului uman; Biblia este o carte inspirată în întregime de Dumnezeu. Pe de altă parte, nu trebuie să credem că scrierea ei s-a făcut prin dictare supranaturală făcută de Dumnezeu. Diferențele de stil, limbă și vocabular între cărțile Bibliei arată că Dumnezeu a folosit educația și personalitatea fiecărui autor biblic și că nu a dictat, pur și simplu, ca unor scribi, consemnarea adevărului descoperit.

      • Felul în care a fost inspirată Biblia este unic și irepetabil; nicio altă carte nu a fost scrisă și nici nu va mai fi scrisă în acest fel.
      • Biblia este o carte fără greșeală, demnă de crezare, inspirată deplin de Duhul Sfânt la nivelul ideilor și al cuvintelor ei și completă. Nimeni nu are dreptul să scoată sau să adauge ceva din ce este scris în Biblie (Deut. 4:2; Ap. 22:18).
  3. Autoritatea și puterea Sfintelor Scripturi
    1. Autoritatea Sfintelor Scripturi
      • Adevărul cu privire la inspirația divină a Scripturii atrage după sine adevărul privitor la autoritatea Bibliei. Sfânta Scriptură este o carte inspirată în întregime de Dumnezeu. Prin urmare, cuvintele Bibliei sunt cuvintele lui Dumnezeu. Afirmăm cu certitudine că Dumnezeu ne vorbește prin Biblie. Având în vedere că Scriptura este în întregime Cuvântul lui Dumnezeu, înseamnă că ea are autoritatea lui Dumnezeu în problemele de credință, de morală, de doctrină și în orice altă problemă pe care o abordează. Autoritatea Scripturii implică faptul că ea vorbește cu autoritatea lui Dumnezeu.
        • În unele biserici creștine, autoritatea Scripturii a slăbit prin afirmarea autorității tradiției și a ridicării acesteia din urmă la nivelul Bibliei.
        • Noi credem principiul Sola Scriptura („numai Scriptura”). Conceptul Sola Scriptura înseamnă nu numai că Dumnezeu s-a descoperit pe sine în Biblie, nu numai că Biblia este deplin inspirată de Duhul Sfânt, nu numai că în ea avem cuvintele pline de autoritate a lui Dumnezeu, ci și că Biblia este singura autoritate în materie de credință, singura instanță care va decide ce este adevărat sau fals în învățăturile și practicile de credință ale bisericii.
        • Biblia are autoritate deplină peste orice învățătură și tradiție omenească. Noi respingem toate acele învățături și tradiții omenești care contestă sau adaugă ceva la revelația biblică.
    2. Dovezile autorității Sfintei Scripturi
      • Autoritatea Bibliei se bazează pe următoarele argumente:
      1. Autorul Bibliei este Dumnezeu
        • Autoritatea Bibliei rezidă în faptul că Dumnezeu este autorul ei. Inspirația divină a Scripturilor reprezintă un argument în favoarea autorității ei. Autoritatea VT este declarată prin sintagma „Așa vorbește Domnul”, iar în NT ‒ prin cuvintele pline de putere ale Domnului Isus și ale apostolilor (Ex. 14:1; Deut. 33:2; Ex. 17:14; Is. 1:2; Ier. 11:1; Ioel 1:1; 2 Tim. 3:16; 2 Pet. 1:21; 1 Cor. 14:37; Ev. 1:1-4; Mat. 11:27; Ioan 12:49-50 etc.).
      2. Biblia declară despre sine că este Cuvântul lui Dumnezeu
        • Scriptura Sfântă pretinde despre sine că este Cuvântul plin de putere al lui Dumnezeu. Avem în Biblie sute de pasaje care fac această declarație. Câteva dintre aceste texte le găsim în Deut. 6:6-9; Ios.1:8; Ps. 19:7-9; Is. 55:10-11; Mat. 5:17-19; Fapte 17:11; 1 Pet. 1:23.
      3. Domnul Isus Hristos mărturisește că Biblia are autoritate
        • Domnul Isus a recunoscut autoritatea Scripturii și a acționat în lumina ei (Mat. 23:23; 5:17; 26:52-56; Ioan 5:45-47). În lupta Sa împotriva păcatului și a Diavolului, Domnul Isus a apelat la autoritatea Scripturii (Luca 4:1-13).
      4. Superioritatea doctrinară și etică a Bibliei față de toate cărțile din lume
        • Niciuna dintre cărțile lumii nu a avut o asemenea influență asupra omenirii cum a avut Biblia. Cărțile marilor religii ale lumii au avut influența lor, dar în materie de morală, de relații sociale, de dezvoltare a domeniilor științei și artei, de reforme sociale și politice nicio carte nu a avut influența pe care o are Biblia. Impactul major asupra omenirii reflectă autoritatea de care se bucură Scriptura.
      5. Unitatea doctrinară a Sfintei Scripturi
        • Scrisă într-un interval de 1500 de ani, de peste 40 de autori diferiți, care provin din culturi diferite, cu educație diferită și statut social diferit, care au trăit în perioade de timp diferite și s-au confruntat cu provocări și probleme diferite, Sfânta Scriptură dovedește o unitate de învățătură fascinantă. În Biblie nimic nu se contrazice cu nimic. Unitatea extraordinară de care Biblia dă dovadă în probleme de istorie, doctrină, morală și profeție confirmă că în spatele celor 40 de autori umani se găsește un Autor comun, care a transmis adevărul perfect al Cuvântului lui Dumnezeu.
      6. Caracterul indestructibil al Bibliei
        • Niciuna dintre cărțile scrise vreodată nu a fost atât de dușmănită și nu a stârnit o împotrivire așa de mare ca Biblia. Împărați și imperii, sisteme politice și filozofice, oameni de știință au încercat să distrugă Biblia. Au existat în istorie sisteme politice care au încercat să suprime existența Scripturilor, cum ar fi Imperiul Roman sau regimul comunist. În ciuda tuturor acestor opoziții, Biblia este mai răspândită astăzi decât a fost vreodată în istoria omenirii, în timp ce dușmanii ei au pierit.
      7. Împlinirea cu exactitate a profețiilor Scripturii
        • Scriptura este o carte a profețiilor. În VT avem sute de profeții privitoare la istoria Israelului și a națiunilor păgâne învecinate cu Israelul sau la Mesia, a căror împlinire s-a realizat cu exactitate. Profețiile mesianice făcute prin prorocii vechi-testamentari sunt împlinite cu exactitate în viața Domnului Isus, iar împlinirea lor este consemnată cu detalii în NT. Rostirea și împlinirea acestor profeții confirmă existența unui Dumnezeu suveran care face istoria omenirii și al cărui plan și Cuvânt este consemnat în Sfânta Scriptură.
      8. Influența exercitată de Sfânta Scriptură asupra oamenilor
        • Capacitatea Scripturii de a transforma chiar și viața celui mai înrăit om demonstrează autoritatea ei. Schimbarea vieții unui om păcătos care citește Biblia confirmă originea divină a Scripturii (Ps. 19:7-8).
      9. Corectitudinea afirmațiilor Bibliei în raport cu istoria și științele moderne
        • Deși Biblia nu este o carte de știință în sensul propriu al cuvântului, ea face câteva declarații cu privire la adevăruri științifice pe care omenirea le-a descoperit multe secole mai târziu. Acuratețea cu care Scriptura a declarat adevărurile științifice verificate prin cercetările ulterioare confirmă autoritatea Sfintelor Scripturi. Astfel, Biblia declară:
          • existența spațiului cosmic (Iov 26:7);
          • plutirea Pământului în spațiul cosmic (Iov 26:7);
          • forma rotundă a Pământului (Is. 40:22; Prov. 8:31);
          • existența fusului orar (Luca 17:34-36);
          • greutatea aerului (Iov 28:25).
  4. Cum a ajuns Sfânta Scriptură până la noi?

    5. Prin „canonul Scripturii” înțelegem lista tuturor cărților care fac parte din Biblie. Canonul VT se referă la lista celor 39 de cărți care formează VT, iar prin canonul NT înțelegem lista celor 27 de cărți care formează NT.

    1. Formarea canonului Vechiului Testament
      • VT a fost scris între anii 1445 – 430 î.Hr. Scrierea lui a început cu cele cinci cărți ale lui Moise, a continuat cu scrierile istorice, poetice și profetice.
      • scrierea VT s-a încheiat în anul 430 î.Hr., odată cu scrierea profeției lui Maleahi.
      • în ceea ce privește recunoașterea autorității celor 39 de cărți ale VT se poate spune că, începând cu secolul I î.Hr., cele 39 de cărți ale VT sunt recunoscute ca fiind canonice.
      • în jurul anului 90 d.H., la Iamnia, o localitate situată pe coasta Mării Mediterane, la vest de Ierusalim, a fost luată decizia fixării definitive a listei cărților canonice ale VT.
      • Domnul Isus și apostolii au recunoscut autoritatea canonului VT, iar pentru biserica primară Scriptura Sfântă era VT.
    2. Formarea canonului Noului Testament
      • NT a fost scris între anii 45-95 d.Hr.
      • Dintre toate cărțile și epistolele creștine scrise în primele două secole, cele 27 de cărți ale NT au fost recunoscute de biserică drept canon al NT.
      • Cele mai importante criterii după care s-a decis acceptarea în canon a cărților NT au fost:
        • caracterul apostolic al scrierii – autorul trebuia să fi fost un apostol sau un apropiat al grupului de apostoli;
        • conținutul cărții trebuia să fie apostolic;
        • cartea trebuia să fie folosită în mod universal de către biserici;
        • caracterul divin inspirat al scrierii.
      • Conturarea listei canonului NT s-a făcut în mod progresiv, iar în anul 397 d.Hr., în cadrul Conciliului ecumenic ținut la Cartagina (în nordul Africii), s-a stabilit definitiv ca în lista canonului NT să fie cuprinse cele 27 de cărți.
      • Până la descoperirea tiparului și prima tipărire a Bibliei (1455), cărțile VT și ale NT au fost transmise prin copiere cu mâna.
    3. Biblia în limba română
      • Prima traducere în limba română a Noului Testament a fost publicată în 1648 la Alba Iulia, ediție cunoscută sub numele de Noul Testament de la Bălgrad.
      • Prima Biblie completă tipărită în limba română a apărut în anul 1688, fiind cunoscută sub numele de Biblia de la București.
      • În anul 1921 a fost publicată prima versiune a Bibliei în traducerea lui Dumitru Cornilescu. Ediția revizuită, publicată în 1924, a fost adoptată de toate bisericile neoprotestante române.
    4. Problema cărților deuterocanonice (apocrife) ale VT
      • În toate edițiile tipărite de Biserica Ortodoxă, VT conține, pe lângă cele 39 de cărți din canonul protestant, alte 14 cărți cunoscute sub numele de cărți deuterocanonice sau apocrife, care au fost scrise în perioada secolelor III-I î.H.
      • Cele 14 cărți deuterocanonice sunt: Cartea lui Tobit, Cartea Iuditei, Cartea lui Baruh, Epistola lui Ieremia, Cântarea celor trei tineri, 3 Ezra, Cartea înțelepciunii lui Solomon, Ecclesiasticul, Istoria Susanei, Istoria omorârii balaurului și a sfărâmării lui Bel, 1 Macabei, 2 Macabei, 3 Macabei și Rugăciunea regelui Manase.
      • Cele 14 cărți sunt socotite cărți canonice în Biserica Catolică, iar în Biserica Ortodoxă sunt socotite bune de citit, dar nu au valoare canonică.
      • Bisericile protestante nu consideră că aceste cărți au valoare canonică, motiv pentru care ele nu apar în traducerile protestante ale Bibliei.
      • Motivele pentru care aceste cărți nu sunt cuprinse în canonul Bibliei sunt următoarele:
        • aceste cărți nu au fost recunoscute de iudaism ca parte a VT;
        • nici Domnul Isus Hristos, nici apostolii nu le folosesc niciodată;
        • aceste cărți conțin afirmații și doctrine care contrazic învățăturile din textele cărților VT și NT. Spre exemplu, în Tobit se afirmă că milostenia curăță păcatele: „Căci milostenia izbăvește de la moarte și curăță orice păcat. Cei ce fac milostenie și dreptate vor trăi mult.” (Tobit 12:9).

      Observație! Diferențe privind modul în care este împărțită Cartea Psalmilor în Biblia Dumitru Cornilescu, respectiv Biblia sinodală a Bisericii Ortodoxe:

      • Ps. 9:1–20 și Ps. 10:1–18 (Cornilescu) = Ps. 9:1–32 (Biblia sinodală);
      • până la Ps. 145, numerotarea din Biblia Cornilescu o devansează pe cea din Biblia sinodală, în sensul că Ps. 144 (Cornilescu) corespunde Ps. 143 (Biblia sinodală);
      • Ps. 147:1–11 (Cornilescu) = Ps. 146:1–11 (Biblia sinodală);
      • Ps. 147:12–20 (Cornilescu) = Ps. 147:1‒9 (Biblia sinodală);
      • de la Ps. 148 numerotarea Psalmilor este identică;
      • Biblia sinodală conține și Psalmul necanonic 151, pe care ediția Cornilescu nu îl are.
  5. Atitudinea noastră față de Biblie

    6. Un creștin trebuie să aibă față de Biblie următoarea atitudine:

    • trebuie să creadă că toată Scriptura este Cuvântul viu al lui Dumnezeu;
    • trebuie să se supună adevărurilor proclamate de Scriptură și să își alinieze modul de gândire și credințele la valorile și standardele propovăduite de Biblie;
    • trebuie să citească zilnic Biblia și să o studieze, meditând într-un spirit de rugăciune la mesajul ei;
    • trebuie să fie ascultător de Cuvântul lui Dumnezeu, împlinind cu fapta poruncile Domnului date în Scriptură.
  6. Aplicație
    1. Versete de memorat: 2 Tim. 3:16-17.
    2. Întrebări de aplicație personală și discuție în grup:
      1. De ce este important pentru viața ta de creștin să știi care cărți sunt Cuvântul lui Dumnezeu și care nu?
      2. Dacă ai dori să convingi pe cineva că Biblia este inspirată de Dumnezeu și că este demnă de crezare, care ar fi argumentele pe care le-ai invoca?
    3. Teme de casă:
      1. Memorați pasajul din 2 Tim. 3:16-17.
      2. Examinați cu atenție pasajul din 2 Tim. 3:16-17 și explicați învățătura acestui text despre inspirația Scripturilor. Faceți o listă cât mai cuprinzătoare a scopurilor pentru care a fost scrisă Biblia, pe baza versetului de memorat.

Lesson 2

The Teaching about the Holy Scriptures

The only supreme authority concerning faith and Christian teaching is the Bible. The word Bible comes from the Greek biblion, which means book (the plural – biblia, “books”). The term Bible and the expression Holy Scriptures are synonyms, both of them referring to the same book.

  1. Definition, Structure and Language of the Holy Scriptures
    1. Definition of the Bible
      • The Bible represents the written form of God’s revelation through the Holy Spirit offered to people for their salvation and perfection through faith in Lord Jesus Christ. The Bible is God’s word, God’s message delivered to man. The Bible is the book which reveals the unchanged divine truth and sets once and for all God’s revelation on faith, sin, righteousness and morality.
    2. Contents of the Holy Scriptures
      • The Bible consists of two main books: The Old Testament and the New Testament.
      1. The Old Testament
        • The OT is the first part of the Bible which consists of 39 books. These books were written in 1445-430 B.C. In the beginning, the books of the Old Testament circulated separately on various scrolls which ultimately formed collections of books.
        • The Old Testament was Lord Jesus and His apostles’ Bible, and it narrates the dawn of God’s salvific plan beginning with Eden and continuing with Israel’s history.
        • The 39 books of the Old Testament are divided into four categories:
          • The Law: Genesis, Exodus, Leviticus, Numbers, Deuteronomy;
          • The historical books: Joshua, Judges, Ruth, 1 Samuel, 2 Samuel, 1 Kings, 2 Kings, 1 Chronicles, 2 Chronicles, Ezra, Nehemiah, and Esther;
          • The poetical books: Job, Psalms, Proverbs, Ecclesiastes and Song of Solomon;
          • The prophetical books:
            • Major Prophets: Isaiah, Jeremiah, Lamentations, Ezekiel and Daniel;
            • Minor Prophets: Hosea, Joel, Amos, Obadiah, Jonah, Micah, Nahum, Habakkuk, Zephaniah, Haggai, Zechariah and Malachi.
      2. The New Testament
        • The NT is the second part of the Bible and contains 27 books which were written in 45-95 A.D.
        • The New Testament introduces the life and activity of Lord Jesus, the first three decades of the early church as well as the teachings revealed to the Apostles by God.
        • The New Testament consists of three categories of writings:
          • Historical books: Matthew, Mark, Luke, John and Acts;
          • Epistles:
            • Pauline Epistles: Romans, 1 Corinthians, 2 Corinthians, Galatians, Ephesians, Philippians, Colossians, 1 Thessalonians, 2 Thessalonians, 1 Timothy, 2 Timothy, Titus and Philemon;
            • General Epistles: Hebrews, James, 1 Peter, 2 Peter, 1 John, 2 John, 3 John and Jude.
          • Revelation.
    3. The Language of the Holy Scriptures
      • The Bible was written in three languages: Hebrew language, the Aramaic (The Old Testament) and Greek language (the New Testament). God is the divine author of the Bible, using over 40 human authors from different backgrounds and occupations: kings, scholars, officials, priests, farmers, fishermen, rabbis, etc.
  2. The Author and the Inspiration of the Holy Scriptures
    1. The Author of the Holy Scriptures
      • The Bible is a book written by two categories of authors: the Divine Author and the human author.
      1. The Divine Author
        • The Divine Author is God. The Bible is written through God’s initiative. Its message is a revelation of the Holy Spirit. The Bible is not a book that was written from man’s initiative, but from God’s initiative (2 Tim. 3:16; 2 Pet. 1:21).
      2. Human Authors
        • The Bible is not a book “fallen” from heaven. God used people from the old times for its writing; He filled those people with the Holy Spirit that inspired them to record God’s visions in writing. The humanity of the sacred authors is visible in the various names of most of the books: the books of Moses, the books of Samuel, the books of Ezra, Isaiah, Jeremiah, Matthew, Mark, Luke, John, the epistles of the apostles and books which are named after the prophetic authors.
    2. The Inspiration of the Holy Scriptures
      • The relationship between God – the Supreme Author – and the human writer is a revealing and inspirational relationship. God revealed the truth which needed to be communicated to His people, and then He inspired the writing process of this truth through the Holy Spirit. The result of this divine work was the writing of the biblical books.

      Definition: By the inspiration of the Holy Scriptures we understand the unique supernatural work of the Holy Spirit which came upon the authors of the 66 books of the Bible and directly communicated the truth of God using their own personality and education, gifting them with the ability of recording in writing without additions, omissions or mistake the whole saving truth that God wanted us to know.

      • Biblical texts show that the Holy Scriptures are inspired by God: 2 Tim. 3:16-17; 2 Pet. 1:21.

      Note! We should not believe that the Bible is a book born out of the brilliance of human genius; the Bible is a book entirely inspired by God. On the other hand, we should not believe that its writing took place by supernatural dictation made by God. Differences in style, language and vocabulary between books of the Bible show that God used the education and personality of each biblical author and He did not simply dictate the recording of the revealed truth to some scribes.

      • The way in which the Bible was inspired is a unique and unrepeatable way; no other book had been written and will be written in this manner.
      • The Bible is without error, absolutely reliable, fully inspired and complete. No one has the authority to remove or add anything that is already written in the Bible (Deut. 4:2; Rev. 22:18).
  3. The Authority and the Power of the Holy Scriptures
    1. The Authority of the Holy Scriptures
      • The truth about the divine inspiration of Scripture entails the truth regarding the authority of the Bible. The Holy Scripture is a book entirely inspired by God. Therefore, the words of the Bible are God’s words. We affirm with certainty that God speaks to us through the Bible. Since the Bible is entirely God’s word, it means that it has God’s authority in matters of belief, morality and doctrine and in any other matter it approaches. The authority of Scripture implies the fact that it speaks with God’s authority.
        • In some Christian churches, the authority of Scripture has been weakened by the assertion of the authority of tradition which has caused tradition to be equal to Scripture.
        • We believe the Sola Scriptura (“Scripture alone”) principle. The Sola Scriptura concept means not only that God has revealed Himself in the Bible which is fully inspired by the Holy Spirit and provides authoritative words from God, but also that the Bible is the only one authority in matters of faith. It is the only instance which decides what is true or false amongst Christian teachings and practices of faith.
        • The Bible has full authority over all human teaching and tradition. We reject all those human teachings and traditions which challenge or adjust in any way the biblical revelation.
    2. Evidence of the Authority of the Holy Scriptures
      • The authority of the Bible is based on the following arguments:
      1. The Author of the Bible is God
        • The authority of the Bible is based primarily on God’s being its divine Author. The authority of the Old Testament is expressed through the phrase “Thus says the Lord”, and in the New Testament, the authority is made known through words full of power from Lord Jesus and his apostles (Ex. 14:1; Deut. 33:2; Ex. 17:14; Is. 1:2; Jer. 11:1; Joel 1:1; 2 Tim. 3:16; 2 Pet. 1:21; 1 Cor. 14:37; Heb. 1:1-4; Matt. 11:27; John 12:49-50, etc.).
      2. The Bible Declares Itself to be God’s Word
        • The Holy Scripture claims itself to be God’s Word. The Bible has hundreds of passages to make this declaration. Some of them are found in Deut. 6:6-9; Jos. 1:8; Ps. 19:7-9; Is. 55:10-11; Matt. 5:17-19; Acts 17:11; 1 Pet. 1:23.
      3. The Lord Jesus Christ testifies that the Bible has authority
        • The Lord Jesus recognized the authority of Scripture and acted consequently (Matt. 23:23; 5:17; 26:52-56; John 5:45-47). In His fight against temptation and the Devil, Jesus draws on the authority of Scripture (Luke 4:1-13).
      4. Doctrinal and ethical superiority of the Bible to all the books in the world
        • None of the world’s book has ever had such an influence on mankind as the Bible. The books of the great world religions had their own influence in matters of morality, relationships, development of areas of science and arts, social and political reforms, but none of them had the influence that the Bible had. The major impact on mankind proves that the authority of the Bible is superior to that of any other book.
      5. Doctrinal unity of the Holy Scripture
        • Being written in a range of 1500 years, by over 40 different authors who come from different cultures, levels of education, and social status, who lived in different periods of time and confronted with different challenges and problems, the Holy Scripture demonstrates a fascinating unity of doctrine. The Bible never contradicts itself. The extraordinary unity that the Bible proves in matters of history, doctrine, morality and prophecy confirms that behind these 40 human authors there is a single Author who has communicated the perfect truth of God’s Word.
      6. The indestructible character of the Bible
        • None of the books ever written was so much attacked or aroused such a fierce opposition as the Bible. Emperors and empires, political and philosophical systems and scientists attempted to discredit the Bible. Throughout history, there were political systems which attempted to suppress the existence of the Scriptures, like the Roman Empire or the Communist regime. Despite all of the opposition, the Bible is more widely spread today than it has ever been in the world history, while its enemies faded away.
      7. The exact fulfilment of biblical prophecies
        • The Bible is a book of prophecies. In the Old Testament, hundreds of prophecies related to the history of Israel and pagan nations surrounding Israel, or related to Messiah, were carried out accurately. Messianic prophecies delivered by prophets of the Old Testament are fulfilled accurately in Jesus’ life, and their fulfilment is recorded in great detail in the New Testament. The delivery and fulfilment of these prophecies confirm the existence of a sovereign God who rules over history and whose plan and Word are recorded in the Holy Scripture.
      8. The influence of the Holy Scripture on humans
        • The ability of the Scripture to transform even the most hardened man demonstrates its authority. Changing the life of a sinner who reads the Bible confirms the divine origin of Scripture (Ps. 19:7-8).
      9. The correctness of biblical statements in relation to History and Modern Sciences
        • Although the Bible is not a book of science in the proper sense of the word, it makes a few statements about that scientific truths that mankind discovered many centuries later. The accuracy with which the Scripture assessed the scientific truths verified by further researches confirms the authority of the Holy Scriptures. Thus, the Bible declares:
          • The existence of the cosmic space (Job 26:7);
          • The Earth floating in space (Job 26:7);
          • The round shape of the Earth (Is. 40:22; Prov. 8:31);
          • The meantime zone (Luke 17:34-36);
          • Air weight (Job 28:25).
  4. How Did the Scripture Come to Us?

    5. By “canon of Scripture” we understand the list of all books which are part of the Bible. The Old Testament consists of 39 books and the New Testament canon contains 27 books.

    1. The Formation of the Old Testament Canon
      • The Old Testament books were written from 1445 to 430 B.C. It began with the five books of Moses and continued with historical, poetic and prophetic writings.
      • The writing of the Old Testament ended in 430 B.C., with the prophecy of Malachi.
      • In terms of recognizing the authority of the 39 books of the Old Testament, it can be said that from the 1st century B.C., the 39 Old Testament books are recognized as canonical.
      • Around 90 A.D., in Jamnia, a town located on the coast of the Mediterranean, west of Jerusalem, the final decision regarding the list of the canonical books of the Old Testament was taken.
      • The Lord Jesus and his apostles recognized the authority of the Old Testament canon, and the Holy Scripture was the Old Testament for the early church.
    2. The Formation of the New Testament Canon
      • The New Testament was written from 45 to 95 A.D.
      • Of all the Christian books and epistles written in the first two centuries, the 27 books of the New Testament were recognized by the Church as the New Testament canon.
      • The most important criteria after which it was decided to accept the canon of the New Testament books were:
        • The apostolic nature of the writing – the author had to be an apostle or a person close to the group of the apostles;
        • The content of the book had to be apostolic;
        • The book had to be used universally by the Church;
        • The divinely inspired nature of the writing.
      • The recognition of the New Testament canon was progressive, until in 397 A.D., at the ecumenical council held in Carthage (North Africa), it was finalised and the New Testament canon was closed with the 27 books included.
      • Until the inventing of printing and the first printing of the Bible (1455), the Old Testament and the New Testament books were transmitted via hand-made copies.
    3. The Bible in Romanian
      • The first Romanian translation of the New Testament was published in 1648 in Alba Iulia, edition known as the New Testament from Bălgrad.
      • The first complete Bible printed in Romanian appeared in 1688, known as the Bible of Bucharest.
      • The first version of the Romanian Bible translated by Dumitru Cornilescu was published in 1921. The revised edition published in 1924 was adopted by all Romanian Evangelical Churches.
    4. The Problem of the OT Deuterocanonical Books (Apocrypha)
      • In all editions printed by the Orthodox Church, the Old Testament has, besides the 39 books of the Protestant canon, 14 more books known as deuterocanonical or apocryphal books which were written during the centuries III-I B.C.
      • The 14 deuterocanonical books are: Book of Tobit, Judith Book, Book of Baruch, Epistle of Jeremiah, The Song of the Three Holy Children, 3 Esdras, Wisdom of Solomon, Ecclesiasticus, The History Susanna, The History of Killing and Breakage of Bel and the Dragon, 1 Maccabees, 2 Maccabees, 3 Maccabees and the Prayer of Manasseh.
      • The 14 books are regarded as canonical in the Catholic Church and as books “good to be read” but without canonical value in the Orthodox Church.
      • Protestant Churches do not consider that these books have canonical value; therefore they do not appear in the Protestant translations of the Bible.
      • The reasons why these books are not included in the canon of the Bible are:
        • These books were not recognized by Judaism as part of the OT;
        • Neither Lord Jesus, nor the Apostles ever use them;
        • These books contain statements and doctrines which contradict OT and NT teachings. For example, Tobit states that charity cleans sins: “For alms delivereth from death, and the same is that which purgeth away sins, and maketh to find mercy and life everlasting” (Tobit 12:9).

      Note! Differences on how the Book of Psalms is divided in Dumitru Cornilescu’s Bible, respectively, the Synodal Bible of the Orthodox Church:

      • Ps. 9:1-20 and Ps. 10:1-18 (Cornilescu) = Ps. 9:1-32 (the Synodal Bible);
      • To Ps. 145, Cornilescu’s numbering outruns that of Synodal Bible, in the sense that Ps. 144 (Cornilescu) corresponds with Ps. 143 (Synodal Bible);
      • Ps. 147:1-11 (Cornilescu) = Ps. 146:1-11 (Synodal Bible);
      • Ps. 147:12-20 (Cornilescu) = Ps. 147:1-9 (Synodal Bible);
      • From Ps. 148, the numbering of Psalms is identical;
      • The Synodal Bible contains the uncanonical Psalm 151, which is not incorporated by Cornilescu’s edition.
  5. Our Attitude Toward the Bible

    6. A Christian ought to adopt the following attitude toward the Bible:

    • To believe that all Scripture is the living Word of God;
    • To obey the truths proclaimed by the Scripture and align his/her way of thinking and beliefs to the values and standards taught by the Bible;
    • To read and study the Bible daily, meditating prayerfully on its message;
    • To submit in obedience to the Word of God, fulfilling in word and deed the Lord’s commandments given in the Scripture.
  6. Application
    1. Verses to be memorized: 2 Tim. 3:16-17.
    2. Questions for personal application and group discussion:
      1. Why is important for your Christian life to know which books are God’s Word and which are not?
      2. If you want to convince someone that the Bible is inspired by God and worthy to trust, which evidences would you use?
    3. Homework:
      1. Memorize the passage from 2 Tim. 3:16-17.
      2. Carefully examine the passage in 2 Tim. 3:16-17 and explain the teaching of this text about the inspiration of the Scriptures. Based on the verse to be memorized, make a comprehensive list with the purposes for which the Bible was written.
↓↓
↑↑

Lecția 3

Învățătura despre creație

  1. Generalități
    • Având în vedere faptul că numai Dumnezeu există prin Sine, tot ceea ce există în afară de El este creat de El din nimic, prin voința Sa atotputernică.
    • De asemenea, pentru că Dumnezeu nu este supus necesității, El nu a creat nimic din necesitate, ci din iubirea nemărginită, care se revarsă permanent din El.
    • Întrucât tot ce există a fost creat de Dumnezeu, creația este bună: „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune” (Gen. 1:31). Așadar, răul fizic și cel moral nu provin de la Dumnezeu, ci au apărut prin exercitarea libertății cu care Dumnezeu a creat ființele raționale, libertate care poate genera atât bine, cât și rău.
  2. Îngerii
    1. Natura îngerilor
      • îngerii sunt ființe create – Neem. 9:6; Col. 1:16.
      • îngerii sunt ființe spirituale – Ev. 1:14.
      • îngerii sunt ființe înzestrate de Dumnezeu cu o putere deosebită – 2 Pet. 2:11; Ps. 103:20.
      • îngerii sunt cu neputință de numărat – Iov 25:3; Ev. 12:22.
    2. Căderea îngerilor
      • Inițial, toți îngerii au fost buni, însă la un moment dat unii dintre ei s-au revoltat împotriva lui Dumnezeu, de aceea au fost izgoniți de la fața Domnului și sunt păstrați pentru ziua judecății (2 Pet. 2:4; Iuda 6).
      • Căpetenia îngerilor căzuți este numită în NT Diavolul (Mat. 4:1-11), Satan (Iov 1:6-12), Beelzebul (Mat. 12:24), Cel rău (Mat. 5:37) etc.
      • Printre lucrările Diavolului și ale îngerilor lui (demonii) se numără:
        • împotrivirea față de planul lui Dumnezeu – Dan. 10:10-14;
        • împotrivirea față de cei care împlinesc planul lui Dumnezeu – Ef. 6:12;
        • apăsarea oamenilor – Luca 13:16; Mat. 17:15-18;
        • înșelarea oamenilor – Ap. 20:1-3.
    3. Lucrarea îngerilor buni
      • lucrarea lor cerească este închinarea și lauda aduse lui Dumnezeu – Is. 6:1-6; Ap. 5:11-12; 8:3-4;
      • lucrarea lor pământească este ajutarea sfinților, la porunca lui Dumnezeu – Gen. 19:1-22; Jud. 6:11-23; Luca 1:5-38; 2:8-20; Fapte 12:1-12; 27:23-24; Ev. 1:14.
  3. Omul
    1. Crearea omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu
      • omul a fost creat printr-un act direct și personal al lui Dumnezeu, din preaplinul iubirii lui Dumnezeu, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Gen. 1:26).
      • chipul și asemănarea lui Dumnezeu în om:
        • Chipul lui Dumnezeu în om se referă la:
          • natura spirituală a omului (voință, rațiune și sentimente);
          • libertate;
          • conștiință morală;
          • sete de absolut.
        • Asemănarea cu Dumnezeu se referă la starea de sfințenie în care omul înaintează prin harul lui Dumnezeu, dobândind prin Duhul Sfânt virtuțile care îl fac asemănător Domnului Isus Hristos. Se poate spune, deci, că asemănarea este actualizarea treptată a chipului.
      • Scopurile creării omului sunt:
        • cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu de către om (Mat. 5:16, 45, 48);
        • guvernarea creației văzute, ca trimis al lui Dumnezeu (Gen. 1:26-28; 2:19-20).
      • Omul este alcătuit din trei elemente deosebite (1 Tes. 5:23; Ev. 4:12):
        • trupul material, care, fiind luat din țărână (Gen. 2:7), este compus din materie, este muritor, supus devenirii și limitării;
        • sufletul, care, fiind imaterial, este nemuritor, creat de Dumnezeu din nimic – „[Dumnezeu] i-a suflat în nări suflare de viață și omul s-a făcut un suflet viu” (Gen. 2:7);
        • duhul, care reprezintă suflarea de viață de la Dumnezeu (Iov 32:8).
      • Sufletul este nedespărțit de duh și duhul este nedespărțit de suflet; ele sunt indiscernabile și indivizibile, fuzionează împreună, se întrepătrund, supraviețuiesc morții fizice și rămân nedespărțite dincolo de moarte.
    2. Căderea omului în păcat
      1. Istoricitatea și natura căderii omului în păcat
        • Tragedia căderii în păcat a primei perechi de oameni – Adam și Eva – este relatată în Sfintele Scripturi în Genesa 3.
        • Referiri la Cădere mai găsim în texte biblice precum: Rom. 5:12-19; 1 Tim. 2:14; Gen. 6:5; 8:21; Ps. 14; Rom. 3:10-23.
        • Din textele biblice referitoare la Cădere reies următoarele:
          • inițial, Adam și Eva erau ființe lipsite de păcat;
          • păcatul lui Adam și al Evei a fost un act al alegerii lor de a-și folosi greșit libertatea cu care i-a înzestrat Dumnezeu prin creație.
          • răul care a cauzat păcatul adamic nu se găsea nici în Dumnezeu, nici în om, ci la Diavolul, din cauza absenței lui Dumnezeu din existența acestuia.
          • esența păcatului constă în rebeliunea voinței umane față de voința divină, ca efect al neîncrederii omului în porunca binevoitoare a lui Dumnezeu.
      2. Consecințele căderii omului în păcat
        • Ca urmare a Căderii omului, mortalitatea (putrezirea) s-a insinuat în întreaga Creație (Gen. 3:17; Rom. 8:19-23), realitate ce se reflectă în:
          • durerea femeii la naștere;
          • osteneala necesară supraviețuirii;
          • moartea spirituală și fizică.
        • Printre consecințele Căderii asupra relației omului cu Dumnezeu, se numără:
          • natura păcătoasă s-a transmis asupra întregii omeniri, de aceea toți oamenii sunt păcătoși înaintea lui Dumnezeu – Rom. 3:9-10, 22-23; 5:12; Ps. 14; Is. 53:6.
          • întreaga omenire stă sub amenințarea mâniei divine – Rom. 3:19; Gal. 3:10; Ef. 2:3.
          • întreaga omenire este captivă păcatului și, prin el, Diavolului și îngerilor lui – Ioan 8:31-36; Ef. 2:3.
          • Făptura umană este afectată în întregime de puterea păcatului, sub aspecte precum:
            • relația cu Dumnezeu – Rom. 3:23;
            • natura umană – Gen. 2:17; Rom. 5:12;
            • discernământul – Ef. 4:18; 1 Cor. 2:14;
            • trupul omenesc – Gen. 3:19; 1 Cor. 15:22.
  4. Aplicație
    1. Verset de memorat: Gen. 1:27.
    2. Întrebări de aplicație personală și discuție în grup:
      1. Care este motivul principal pentru care Dumnezeu l-a creat pe om?
      2. În ce constă chipul lui Dumnezeu din ființa umană?
    3. Teme de casă:
      1. Memorați Gen. 1:27;
      2. Examinați cu atenție pasajele din Gen. 1:27-28; 2:15-17 și descrieți menirea omului în raport cu restul creației, conform planului lui Dumnezeu revelat în aceste versete.

Lesson 3

The Teaching about Creation

  1. Generalities
    • Given that only God exists by Himself, all that exists outside of Him is created by Him from nothing by His almighty will.
    • Likewise, because God is not subject to necessity, He did not create anything out of necessity, but out of infinite love which He permanently pours.
    • Since everything that exists was created by God, creation is good: “Then God saw everything that He had made, and indeed it was very good” (Gen. 1:31). So, physical and moral evil does not come from God, but it emerged from the misuse of the freedom which God granted to human beings, freedom which can generate both good and bad.
  2. The Angels
    1. The Nature of Angels
      • Angels are created beings – Neh. 9:6; Col. 1:16.
      • Angels are spiritual beings – Heb. 1:14.
      • Angels are beings gifted with a special power – 2 Pet. 2:11; Ps. 103:20.
      • Angels are impossible to count – Job 25:3; Heb. 12:22.
    2. The Fall of the Angels
      • Initially, all angels were good, but at some point some of them rebelled against God, so they were banished from the face of the Lord and are now reserved for the Day of Judgment (2 Pet. 2:4; Jude 6).
      • The head of the fallen angels is called the Devil in the New Testament (Matt. 4:1-11), Satan (Job 1:6-12), Beelzebub (Matt. 12:24), the evil one (Matt. 5:37), etc.
      • Among the works of the devil and his angels (demons), the following are included:
        • Opposition to God’s plan – Dan. 10:10-14;
        • Opposition to those who fulfil God’s plan – Eph. 6:12;
        • Pressure on people – Luke 13:16; Mat. 17:15-18;
        • Deceiving people – Rev. 20:1-3.
    3. The Work of the Good Angels
      • Their heavenly work is to worship and praise God – Isa. 6:1-6; Rev. 5:11-12; 8:3-4;
      • Their earthly work is to help the saints at God’s command – Gen. 19:1-22; Judg. 6:11-23; Luke 1:5-38; 2:8-20; Acts 12:1-12; 27:23-24; Heb. 1:14.
  3. Man
    1. The Creation of Man in God’s Image and Likeness
      • Man was created through God’s direct and personal act, of God’s fullness of love, in God’s image and likeness (Gen. 1:26).
      • The image of God and His likeness in man:
        • The image of God in man refers to:
          • Spiritual nature of man (will, rationality and feelings);
          • Freedom;
          • Moral conscience;
          • Thirst for absolute;
        • The likeness of God refers to man’s progress toward holiness by God’s grace. It becomes manifest in the acquisition of virtues through the Holy Spirit that makes man conformed to the image of the Lord Jesus Christ. It can be said, then, that likeness is a gradual conforming to the image.
      • The goals of the creation of man are:
        • Man’s knowledge of, and love for, God (Matt. 5:16, 45, 48);
        • Governance of visible creation as God’s representative (Gen. 1:26-28; 2:19-20).
      • Man is made of three special elements (1 Thess. 5:23; Heb. 4:12):
        • Material body, taken from the ground (Gen. 2:7), is composed of matter, it is mortal and subject to becoming and limitation;
        • Soul which is immaterial, immortal and created by God out of nothing – “[God] formed man of the dust of the ground, and breathed into his nostrils the breath of life; and man became a living being” (Gen. 2:7);
        • Spirit which represents the breath of life from God (Job 32:8).
      • The soul is inseparable from the spirit and the spirit is inseparable from the soul; they are indiscernible and indivisible, they fuse together and intermigle, survive the physical death and remain inseparable beyond death.
    2. Man’s Fall into Sin
      1. The Historicity and the Nature of man’s fall into sin
        • The tragedy of the first couple’s fall – Adam and Eve – is related in the Holy Scriptures in Genesis 3.
        • References to the Fall are also found in biblical texts such as: Rom. 5:12-19; 1 Tim. 2:14; Gen. 6:5; 8:21; Ps. 14; Rom. 3:10-23.
        • Biblical texts telling the Fall are revealing the following:
          • Initially, Adam and Eve were sinless beings;
          • Adam and Eve’s sin was their choice to misuse the freedom with which God endowed them at creation.
          • The evil which generated sin was found neither in God, nor in man, but in the Devil, because of his absence from God’s existence.
          • The essence of sin resides in the rebellion of human will against divine will, as a result of human mistrust in God’s benevolent command.
      2. The Consequences of man’s fall into sin
        • As a result of man’s fall, mortality (putrefaction) was insinuated in all creation (Gen. 3:17; Rom. 8:19-23), a reality reflected in:
          • Woman’s pain at birth;
          • The labour required for survival;
          • Spiritual and physical death.
        • Among the consequences of the fall on man’s relation with God, are:
          • the sinful nature has spread and affects all of humanity, therefore all people are sinful before God – Rom. 3:9-10, 22-23; 5:12; Ps. 14; Isa. 53:6.
          • All mankind is under divine wrath – Rom. 3:19; Gal. 3:10; Eph. 2:3.
          • All mankind is captive to sin, and through sin all mankind is captive to the Devil and his angels – John 8:31-36; Eph. 2:3.
          • The human being is entirely affected by the power of sin in different aspects such as:
            • Relationship with God – Rom. 3:23;
            • Human nature – Gen. 2:17; Rom. 5:12;
            • Discernment – Eph. 4:18; 1 Cor. 2:14;
            • Human body – Gen. 3:19; 1 Cor. 15:22.
  4. Application
    1. Verse to be memorized: Gen. 1:27.
    2. Questions for personal application and group discussion:
      1. What is the main reason for which God created the man?
      2. What is the image of God in human beings?
    3. Homework:
      1. Memorize Gen. 1:27;
      2. Carefully examine the following passages: Gen. 1:27-28; 2:15-17. Describe man’s mission in relation to the rest of creation, according to the divine will revealed in these verses.
↓↓
↑↑

Lecția 4

Învățătura despre mântuire

  1. Păcatul
    • Păcatul este eșecul omului de a trăi pentru gloria lui Dumnezeu, ascultând întru totul de El.
    • Răul este o rupere a legăturii de iubire și credință cu Dumnezeu, prin rebeliune față de El. De aceea, răul nu are existență proprie (nu este nici ființă, nici lucru), ci este o absență a binelui.
    • Dumnezeu, care este sfânt, nu poate ignora încălcarea legii divine, de aceea El privește cu mânie și judecată către omenirea păcătoasă – Rom. 1:18; Ev. 10:31; 12:29; 2 Pet. 2:9; 3:7.
    • Sfintele Scripturi fac o diferență între:
      • păcatul neintenționat (Lev. 4:1–5:13) – săvârșit în mod accidental, fără voia omului. Acest păcat trebuie mărturisit lui Dumnezeu și evitat pe viitor, pentru obținerea iertării lui Dumnezeu prin Hristos (1 Ioan 2:1).
      • păcatul intenționat (Num. 15:30-31) – săvârșit în mod deliberat și continuu de către om. Dumnezeu va judeca aspru stăruința omului în păcat, mai cu seamă după ce acesta a cunoscut adevărul mântuitor (Ev. 10:26-29).
    • Cea mai gravă urmare a păcatului este moartea eternă sau despărțirea de Dumnezeu pentru veșnicie, numită în Sfintele Scripturi și:
      • moartea a doua (Ap. 20:14; 21:8);
      • iazul de foc (Ap. 19:20; 20:10, 14-15; 21:8);
      • gheena (Mat. 18:9; Ioan 3:6);
      • plânsul și scrâșnirea dinților (Mat. 8:12; Luca 13:28).
  2. Ispășirea
    • În planul etern al lui Dumnezeu a fost prevăzută mântuirea omenirii înainte chiar de creație. Lucrarea răscumpărătoare a Domnului Hristos nu a fost o soluție de urgență, ci una preexistentă căderii omului (Ef. 1:4).
    • În Legea veche, dată evreilor prin Moise, Dumnezeu rânduise un sistem sacrificial prin care oamenii să devină conștienți de păcatele lor, să realizeze necesitatea ispășirii lor și să primească iertarea lui Dumnezeu. Vărsarea sângelui arăta că „plata păcatului este moartea”. Tot sistemul sacrificial vechi-testamentar era menit să prevestească marea și unica jertfă mântuitoare a Domnului Hristos (Ev. 9:11-14).
    • Ispășirea este actul prin care Dumnezeu acoperă păcatele omenirii cu prețul sângelui Fiului Său, Isus Hristos, pentru a ne face parte de îndurarea Sa mântuitoare. În jertfa ispășitoare a lui Hristos se întâlnesc sfințenia și dragostea lui Dumnezeu.
    • Jertfa Domnului Hristos este:
      • substitutivă; prin aceasta se înțelege că Hristos nu a murit pentru păcatul Său, ci pentru păcatele altora, ale întregii omeniri (Is. 53:5; 1 Cor. 15:3; Rom. 5:8).
      • satisfăcătoare; prin aceasta se înțelege că jertfa Mântuitorului a satisfăcut dreptatea lui Dumnezeu, oferindu-ne astfel starea de dreptate înaintea lui Dumnezeu (Rom. 3:22-26).
      • suficientă; prin aceasta se înțelege că nu mai este nevoie de nicio altă jertfă pentru ca păcatul omului să fie ispășit înaintea lui Dumnezeu, pe lângă jertfa lui Hristos (Ev. 7:25-26).
    • Principalele rezultate ale ispășirii sunt:
      • Răscumpărarea. Răscumpărarea este plătirea unui preț pentru eliberarea unui sclav. Astfel, răscumpărarea spirituală este lucrarea dumnezeiască prin care omul este eliberat din robia Diavolului, care îl subjugase prin păcat (1 Ioan 5:19). Prețul răscumpărării a fost plătit de Hristos, prin jertfa Sa (Ev. 2:15). Acest preț nu i-a fost plătit Diavolului, deoarece omul nu era proprietatea lui, ci a fost plătit pentru a se împlini dreptatea lui Dumnezeu (Marcu 10:45). Ca ființe răscumpărate, credincioșii creștini au devenit slujitori ai altei Împărății – Împărăția Fiului dragostei lui Dumnezeu (Col. 1:13).
      • Reconcilierea. Dacă păcatul l-a separat pe om de Dumnezeu, expunându-l astfel mâniei lui Dumnezeu, ispășirea săvârșită de Hristos l-a împăcat pe om cu Dumnezeu, aducându-l în comuniune cu Tatăl său (2 Cor 5:18-19).
  3. Chemarea la mântuire
    • Chemarea este lucrarea prin care Dumnezeu le oferă mântuirea tuturor oamenilor, chiar dacă aceștia nu o merită.
    • Alegerea îndurătoare a lui Dumnezeu de a oferi darul mântuirii fără ca omul să aibă vreun merit este numită în Sfintele Scripturi harul lui Dumnezeu.
    • Mântuiți pot fi doar acei oameni care răspund pozitiv chemării lui Dumnezeu, răspuns care constă în:
      • credință (Marcu 1:15; Ioan 6:29; Fapte 16:31; Rom. 10:9);
      • pocăință (Mat. 3:2; 4:17; Fapte 2:38; 17:30; 2 Pet. 3:9);
      • botezul în apă (Marcu 16:16; Fapte 2:38).
    • Chemarea la mântuire le este adresată tuturor oamenilor, nu doar unui grup predestinat (1 Tim. 2:3-4), chiar dacă Dumnezeu, în atotcunoașterea Sa, îi știe din eternitate pe cei care vor primi mântuirea (Rom. 8:29-30).
    • Dumnezeu îi cheamă pe oameni la mântuire pe diverse căi:
      • Cuvântul lui Dumnezeu (Rom. 10:16-17);
      • Duhul lui Dumnezeu (Ioan 16:8);
      • slujitorii lui Dumnezeu (2 Cron. 36:15; Ier. 25:4; Mat. 22:2-9; 2 Cor. 5:18-20);
      • expresii ale bunătății lui Dumnezeu (Is. 26:9; Rom. 2:4).
  4. Întoarcerea la Dumnezeu
    • Răspunsul pe care Dumnezeu îl așteaptă atunci când cheamă omenirea la mântuire este întoarcerea oamenilor la Sine (Mat. 11:28-30). Întoarcerea ființei umane la Dumnezeu are două părți componente ce se manifestă simultan, dar pe care, pentru a putea fi studiate, le vom trata separat: credința și pocăința.
    1. Credința
      • Credința este încrederea omului în harul iertării lui Dumnezeu prin Hristos. Aceasta mai este numită și credința mântuitoare, pentru a putea fi deosebită de alte aspecte ale credinței creștine, care se manifestă în viețuirea cu Dumnezeu. Fără ea, mântuirea nu este posibilă (Fapte 16:31; Rom. 5:1; 9:30-32; Ef. 2:8; Ev. 11:6).
      • În virtutea credinței mântuitoare, omul îi dă crezare Duhului Sfânt atunci când acesta îi dovedește păcătoșenia personală și își pune toată încrederea în Isus Hristos pentru mântuirea sa și dobândirea vieții eterne.
      • Fiind o trăire foarte complexă, se pot distinge trei componente ale credinței:
        • Componenta intelectuală a credinței. Rațiunea omului este atinsă de Duhul lui Dumnezeu atunci când Acesta îl conștientizează de păcatul său și de nevoia de mântuire. Omul atins de adevărul mântuitor ajunge să-și cunoască propria stare așa cum o vede Dumnezeu și să realizeze că are nevoie de un Mântuitor. De aceea, Biblia spune că „credința vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu.” (Rom. 10:17);
        • Componenta emoțională a credinței. Elementul emoțional ține tot de constituția sufletească pe care omul a primit-o prin creație. El poate fi descris ca trezirea sufletului la realitatea spirituală în care se găsește. Aceasta poate fi urmată de regret în ce privește păcatul personal (Iona 3:5-10) și de bucuria mântuirii găsite în Hristos (1 Tes. 1:6);
        • Componenta volitivă a credinței. Voința, la fel ca rațiunea și sentimentele, este un element al chipului lui Dumnezeu din om. Componenta volitivă a credinței este evidentă atunci când omul este convins de adevărul a ceea ce Duhul Sfânt îi spune cu privire la păcatul său și decide personal să-și pună toată încrederea în Hristos pentru mântuirea sa (Ioan 1:12; Ap. 3:20).
    2. Pocăința
      • Pocăința este regretul profund pentru păcat și decizia depărtării de el, pentru a trăi după voia lui Dumnezeu.
      • Pocăința poate fi descrisă ca partea negativă a întoarcerii la Dumnezeu, deoarece evidențiază lucrurile de la care se întoarce cineva. Cuvântul grecesc din NT, care a fost tradus în limba română prin „pocăință”, este metanoia și se referă la schimbarea mentalității. Este vorba, așadar, despre schimbarea concepțiilor omului, care duce și la schimbarea vieții.
      • Pocăința este absolut necesară pentru mântuire (Luca 13:2-5), de aceea chemarea la pocăință este omniprezentă în dialogul lui Dumnezeu cu omenirea din toate timpurile. Dumnezeu a chemat omenirea la pocăință prin:
        • profeți, în vechiul Legământ (Is. 31:6; Ier. 3:14; Ez. 14:6; 18:30; Osea 14:2; Ioel 2:12; Zah. 1:3-4; Mal. 3:7);
        • Ioan Botezătorul (Mat. 3:2);
        • Domnul Isus Hristos (Mat. 4:17);
        • cei doisprezece apostoli (Marcu 6:12);
        • apostolul Petru (Fapte 2:38; 3:19);
        • apostolul Pavel (Fapte 20:21; 26:20).
  5. Îndreptățirea
    • Îndreptățirea este actul prin care Dumnezeu, datorită lucrării ispășitoare a lui Hristos, îl declară drept înaintea Sa pe omul care odinioară fusese vinovat.
    • Expresia nou-testamentară „a fi socotit neprihănit” mai poate fi tradusă din textul original al Noului Testament și prin „a îndreptăți”, iar termenul „neprihănit” este totuna cu „drept”. De aceea, pentru o mai clară înțelegere a subiectului, vom folosi termenii „a îndrepta” și „îndreptățire” pentru lucrarea prin care Dumnezeu îl socotește neprihănit pe om.
    • Îndreptățirea este, deci, o lucrare declarativă a lui Dumnezeu săvârșită față de om. Ea este posibilă:
      • În urma jertfei lui Hristos, prin care păcatul omenirii a fost ispășit (Rom. 5:9). Conform Ev. 9:22, „fără vărsare de sânge nu este iertare”, de aceea a fost nevoie ca Hristos să se aducă pe Sine jertfă pentru împlinirea dreptății lui Dumnezeu (Rom. 4:25).
      • Datorită harului lui Dumnezeu. Faptele omului, oricât de bune i s-ar părea acestuia și oricât de morală i-ar fi conduita, nu pot ispăși vina păcatului. Este nevoie de miracolul îndurării nemărginite a lui Dumnezeu pentru ca omul să fie iertat, îndreptat și făcut moștenitor al vieții veșnice (Rom. 3:24; Ef. 2:4-5, 8; Tit 3:5-7).
      • Prin credință. Pentru a fi îndreptățit înaintea lui Dumnezeu, omul trebuie să-și pună toată încrederea în Hristos, nu în bunătatea proprie (Rom. 5:1; 10:10). Aceasta pentru că Hristos este singurul care I-a putut fi credincios lui Dumnezeu în chip desăvârșit, de aceea omul este socotit drept de către Dumnezeu nu prin strădaniile sale de a se îndrepta, ci prin Singurul care i-a fost cu desăvârșire credincios lui Dumnezeu (Ev. 5:7-10). Faptele bune ale omului trebuie să apară ca urmare a îndreptățirii lui de către Dumnezeu, prin Domnul Hristos (Ef. 5:1-2; Tit 2:14; 1 Pet. 1:17-19).
    • Conform învățăturii Noului Testament, două dintre urmările majore ale îndreptățirii omului de către Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos, sunt:
      • Absolvirea de pedeapsă. Pedeapsa pentru păcat este moartea: spirituală, fizică și veșnică (Gen. 2:17; Rom. 5:12-14; 6:23). Datorită morții ispășitoare a lui Hristos, care a plătit prețul răscumpărării (1 Pet. 1:18-19), Dumnezeu le acordă iertarea Sa tuturor celor care cred în Fiul Său (Fapte 13:38) și îi consideră drepți prin Hristos (Rom. 3:21-22). Drept urmare, pedeapsa morții eterne este înlăturată, iar în schimb credincioșii primesc darul vieții veșnice (Ioan 6:47; Rom. 5:21; 1 Ioan 2:25).
      • Restaurarea comuniunii cu Dumnezeu. Odată iertat de vina sa, credinciosul se bucură de o relație armonioasă cu Dumnezeu. NT descrie această relație ca pe o înfiere (Ef. 1:5). Faptul că am devenit fii ai lui Dumnezeu ne permite să avem părtășie tainică cu Tatăl nostru, Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, care și confirmă în viețile noastre privilegiul înfierii (Rom. 8:15-16; Gal. 4:6-7).
  6. Unirea cu Hristos și nașterea din nou (înnoirea)
    • Faptul că omul a fost iertat de vină nu rezolvă problema păcatului din viața sa, dacă nu are și puterea de a nu-l mai săvârși. Altfel, el ar comite în mod repetat aceleași fărădelegi, care l-ar separa pentru totdeauna de Dumnezeu. Problema păcatului omenesc nu este doar una practică (a faptelor), ci și una ființială. Păcatul este un dat cu care omul se naște și care îl predispune la a face răul (Ps. 51:5; Ier. 13:23; Rom. 3:10-18).
    • De aceea era nevoie ca Dumnezeu să înnoiască în mod miraculos viața omului, stârpind astfel păcatul și dându-i, prin Duhul Sfânt, puterea de a înfăptui voia lui Dumnezeu (Rom. 6:10-13).
    • Deși în Sfintele Scripturi nu se precizează niciodată cum anume se produce această alipire spirituală – ea fiind mai presus de putința înțelegerii umane –, Noul Testament conține câteva descrieri ale unirii credinciosului cu Hristos:
      • alegerea credincioșilor de către Dumnezeu, din eternitate (Ef. 1:4);
      • moartea și învierea odată cu Hristos, prin botez, pentru o viață nouă (Rom. 6:4; 2:5; 3:1);
      • îmbrăcarea cu Hristos, prin botez (Gal. 3:27);
      • răstignirea odată cu Hristos față de lume (Gal. 2:20; 5:24-25; 6:14);
      • identificarea cu Hristos în suferință (Fil. 3:10-11);
      • alipirea ca mădular în trupul lui Hristos, Biserica (1 Cor. 12:12).
    • În epistolele Apostolului Pavel, expresia „în Hristos/Domnul/El” apare de aproximativ 100 de ori.
    • Rezultatul fundamental al unirii credinciosului cu Hristos este înnoirea vieții sale în urma nașterii din nou, prin prezența și lucrarea Duhului Sfânt în el (Ioan 3:1-13). Dumnezeu afirmă în Cuvântul Său că cel care s-a unit cu Hristos este „o făptură nouă” (2 Cor. 5:17), deoarece s-a „dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui” și s-a „îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoiește spre cunoștință, după chipul celui ce l-a făcut” (Col. 3:9-10; vezi și Ef. 4:22-24).
    • În calitatea ei de trup al lui Hristos, Biserica este, în întregimea ei, „un singur om nou” (Ef. 2:15), datorită curățirii săvârșite de Hristos (Ef. 5:5,25-27) și prezenței înnoitoare a Duhului Sfânt (Tit 3:5).
  7. Sfințirea
    • Dacă înnoirea privește natura credinciosului, iar îndreptățirea ‒ starea credinciosului, sfințirea vizează caracterul și conduita credinciosului. Prin îndreptățire suntem declarați drepți pentru a putea, prin sfințire, să devenim drepți. Îndreptățirea este ceea ce face Dumnezeu pentru noi, pe când sfințirea este ceea ce face Dumnezeu în noi. Îndreptățirea ne aduce într-o relație armonioasă cu Dumnezeu, iar sfințirea manifestă roadele acestei relații – o viață despărțită de păcat și consacrată lui Dumnezeu.
    1. Semnificații ale sfințirii
      1. Despărțirea de păcat
        • Deci, fiindcă avem astfel de făgăduințe, prea iubiților, să ne curățăm de orice întinăciune a cărnii și a duhului și să ne ducem sfințirea până la capăt, în frica de Dumnezeu (2 Cor. 7:1)
      2. Consacrarea pentru Dumnezeu
        • Planul lui Dumnezeu este acela ca omul să-și trăiască menirea pentru care a fost creat – existența pentru gloria lui Dumnezeu. O asemenea trăire este posibilă numai în urma despărțirii omului de păcat și a hotărârii – ratificate prin legământ – de a-L sluji pe Dumnezeu toată viața (Tit 2:14; 1 Pet. 2:9).
      3. Slujirea lui Dumnezeu
        • Din cele mai vechi timpuri, Dumnezeu l-a ales pe Israel, l-a sfințit separându-l de celelalte națiuni, pentru ca acesta să-L slujească pe El în mijlocul neamurilor (Ex. 19:5-6). Având această mărturie, națiunile trebuiau să-L cunoască pe Dumnezeu (Is. 2:2-3). În virtutea noului Legământ, încheiat prin sângele Domnului Hristos, Biserica este acest popor ales și sfințit de Dumnezeu pentru a fi agentul Împărăției Sale pentru toate națiunile (1 Pet. 2:9, 12).
    2. Dimensiunile sfințirii
      1. Sfințirea instantanee
        • Aceasta este viața nouă, pe care credinciosul o primește în momentul înnoirii lui de către Dumnezeu. Din acest punct de vedere el este deja sfânt înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă se așteaptă de la el să aplice această sfințenie în toată viața sa. Datorită sfințirii instantanee, creștinii sunt numiți „sfinți” în Noul Testament (Fapte 9:41; Rom. 8:27; 1 Cor. 6:1; Ef. 5:3).
      2. Sfințirea progresivă
        • Sfințirea progresivă este lucrarea Duhului Sfânt, în colaborare cu voința credinciosului, pentru lepădarea păcatului și dobândirea de către acesta din urmă a virtuților care îl fac asemănător Mântuitorului (2 Cor. 3:18).
        • Procesul sfințirii credinciosului are, așadar, o coordonată negativă – lepădarea faptelor firii (Gal. 5:16-21, 24) – și o coordonată pozitivă – dobândirea virtuților (Gal. 5:22-23, 25). Sfințirea progresivă, desfășurată pe ambele coordonate, este posibilă numai prin lucrarea supranaturală și continuă a Duhului Sfânt în viața credinciosului (Rom. 8:1–2; 5–6; 12–13).
        • În Sfintele Scripturi se găsesc avertismente potrivit cărora, prin trăirea continuă în păcat, procesul sfințirii prin Duhul este compromis, părtășia cu Hristos este astfel întreruptă, iar cei găsiți în această stare la revenirea Domnului sau în momentul morții își pierd mântuirea (Ez. 18:24; 2 Pet. 2:1, 20; 1 Ioan 2:18-19).
      3. Sfințirea deplină
        • Sfințirea progresivă nu este un proces fără finalitate. Realizarea deplină a sfințirii va fi însă posibilă numai odată cu revenirea Mântuitorului, când Dumnezeu își va instaura Împărăția și toată Creația va fi înnoită (Mat. 19:28; Rom. 8:19-23).
        • Sfințirea deplină va cuprinde ființa umană în totalitatea ei: Dumnezeul păcii să vă sfințească El însuși pe deplin; și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos (1 Tes. 5:23).
        • Starea de sfințenie deplină mai este numită și glorificare. Descriind această stare, scriitorii inspirați ai Noului Testament afirmă că cei glorificați vor fi „ca El” (1 Ioan 3:2), în sensul că vor fi caracterizați de neputrezire și nemurire (1 Cor. 15:50-54), deoarece vor fi primit trupuri de slavă ca cel al Hristosului înviat (Fil. 3:21).
    3. Realizarea sfințirii
      1. Lucrarea Sfintei Treimi
        • Dumnezeu-Tatăl sfințește (Ioan 17:17; 1 Tes. 5:23-24);
        • Dumnezeu-Fiul sfințește (Ev. 10:10; Ef. 5:25, 27);
        • Dumnezeu-Duhul Sfânt sfințește (1 Pet. 1:2; 2 Tes. 2:13).
      2. Lucrarea voinței umane
        • credința în lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos (Fapte 26:18; 1 Cor. 1:30);
        • studiul Scripturii și supunerea față de adevărul divin (Ioan 15:3; 17:17; Ef.5:26);
        • silința și disciplinele spirituale (Luca 22:46; 2 Cor. 8:7; Iac. 5:16; 2 Pet. 1:5; Iuda 20-21). Pentru o prezentare mai detaliată a disciplinelor spirituale, a se vedea partea a III-a.
  8. Aplicație
    1. Versete de memorat: Col. 1:13-14;
    2. Întrebări de aplicație personală și discuție în grup:
      1. Ce este ispășirea și care sunt rezultatele ei principale?
      2. Care sunt cele trei dimensiuni ale sfințirii?
    3. Teme de casă:
      1. Memorați pasajul din Col. 1:13-14;
      2. Examinați cu atenție pasajul din Ev. 9:13-14 și explicați lucrarea mântuitoare a Sfintei Treimi, din perspectiva acestor versete.

Lesson 4

The Teaching about Salvation

  1. The Sin
    • Sin is man’s failure to live for God’s glory, fully obeying Him.
    • Evil is breaking the bond of love and faith with God by rebellion against Him. Therefore, evil does not have its own existence (it is not a being or a thing), but the absence of the good.
    • God, who is holy, cannot ignore the violation of His divine law; therefore, He looks with anger and judgment to the sinful mankind – Rom. 1:18; Heb. 10:31; 12:29; 2 Pet. 2:9; 3:7.
    • The Holy Scriptures differentiate the two types of sin:
      • Unintentional sin (Lev. 4:1-5:13) – accidentally committed. This sin must be confessed to God and avoided in the future in order to obtain God’s forgiveness through Christ (1 John 2:1).
      • Intentional sin (Num. 15:30-31) – committed in a conscious, continuous and deliberate way by man. God will harshly judge man’s perseverance into sin, especially if man already has the knowledge of the saving truth (Heb. 10:26-29).
    • The most serious consequence of sin is eternal death or eternal separation from God, found in the Bible as:
      • Second death (Rev. 20:14; 21:8);
      • The lake of fire (Rev. 19:20; 20:10, 14-15; 21:8);
      • Hell (Matt. 18:9; John 3:6);
      • Weeping and gnashing of teeth (Matt. 8:12; Luke 13:28).
  2. Atonement
    • In the eternal plan of God, the salvation of mankind was planned even before the creation. The redemptive work of Lord Christ was not an emergency solution, but one pre-existing to the fall of man (Eph. 1:4).
    • In the old Law given to the Jews by Moses, God ordered a sacrificial system through which people should become aware of their sins, realize the need for their atonement and receive God’s forgiveness. The shedding of blood indicated that “the wages of sin is death”. The whole Old Testament sacrificial system was meant to foretell the great and unique saving sacrifice of Lord Christ (Heb. 9:11-14).
    • Atonement is the act by which God covers the sins of mankind with the price of the blood of His Son, Jesus Christ, to make us partakers of His saving mercy. God’s holiness and love meet in Christ’s atoning sacrifice.
    • The sacrifice of Lord Christ is:
      • substitutive; it means that Christ did not die for His sin, but for the sins of others, of all mankind (Isa. 53:5; 1 Cor. 15:3; Rom. 5:8).
      • satisfactory; it means that the sacrifice of the Saviour satisfied God’s justice, thus offering us the state of righteousness before God (Rom. 3:22-26).
      • sufficient; it means that no other sacrifice is needed to expiate man’s sin before God, besides Christ’s sacrifice (Heb. 7:25-26).
    • The main results of the atonement are:
      • Redemption. Redemption is the price paid for releasing a slave. Thus, spiritual redemption is the divine work by which man is freed from the bondage of the Devil who had enslaved him through sin (1 John 5:19). The price of redemption was paid by Christ through His sacrifice (Heb. 2:15). This price was not paid to the Devil because man was not his property, but was paid to fulfill God’s justice (Mark 10:45). As redeemed beings, Christian believers have become servants of another Kingdom – the Kingdom of the Son of God’s love (Col. 1:13).
      • Reconciliation. If sin separated man from God, thus exposing him to the wrath of God, the atonement done by Christ reconciled man with God, bringing him into communion with his Father (2 Cor 5:18-19).
  3. The Call to Salvation
    • The calling is the work through which God offers salvation to all people, even though they do not deserve it.
    • God’s merciful choice to provide the gift of salvation without man having any merit is called in the Holy Scriptures the grace of God.
    • Only those people who respond positively to God’s call can be saved, a response consisting of:
      • faith (Mark 1:15; John 6:29; Acts 16:31; Rom. 10:9);
      • repentance (Matt. 3:2; 4:17; Acts 2:38; 17:30; 2 Pet. 3:9);
      • water baptism (Mark 16:16; Acts 2:38).
    • The call to salvation is addressed to all people, not just to a predestined group (1 Tim. 2:3-4), even if God in His omniscience knows from eternity who will receive salvation (Rom. 8:29-30).
    • God calls people to salvation in various ways:
      • The Word of God (Rom. 10:16-17);
      • The Spirit of God (John 16:8);
      • The servants of God (2 Chron. 36:15; Jer. 25:4; Matt. 22:2-9; 2 Cor. 5:18-20);
      • expressions of God’s kindness (Isa. 26:9; Rom. 2:4).
  4. Returning to God
    • The response that God expects when He calls mankind to salvation is the return of people to Him (Matt. 11:28-30). The return of the human being to God has two component parts that manifest simultaneously, but which, in order to be studied, we will treat separately: faith and repentance.
    1. Faith
      • Faith is man’s trust in God’s grace of forgiveness through Christ. It is also called saving faith in order to distinguish it from other aspects of Christian faith. It is manifested in one’s life (walk) with God. Without it salvation is impossible (Acts 16:31; Rom. 5:1; 9:30-32; Eph. 2:8; Heb. 11:6).
      • By virtue of saving faith, man gives credence to the Holy Spirit when the Holy Spirit proves him to be sinful and consequently he puts all his trust in Jesus Christ to be saved and to acquire eternal life.
      • Being a very complex experience, there are three components of faith:
        • The intellectual component of faith. Man’s rationality is touched by the Spirit of God when He makes him aware about his sin and the need for salvation. Man touched by the saving truth comes to know his own state as God sees it, and realizes that he needs a Saviour. Therefore, the Bible says that “faith comes by hearing, and hearing by the word of God” (Rom. 10:17);
        • The emotional component of faith. The emotional element is also part of the spiritual consciousness which man received through creation. It can be described as the awakening of the soul to the spiritual reality in which the soul is found. This can be followed by regret for personal sin (Jonah 3:5-10) and joy of salvation found in Christ (1 Thess. 1:6);
        • The volitional component of faith. Beside reason and feelings, will is an element of the image of God in man. The volitional component of faith is evident when man is convinced of what the Holy Spirit tells him about his sin, and he thereupon personally decides to put all his trust in Christ for his salvation (John 1:12; Rev. 3:20).
    2. Repentance
      • Repentance is one’s profound regret for his own sin and the decision to separate from sin and to live according to the will of God.
      • Repentance can be described as a negative side of the return to God as it highlights the things from which someone returns. Metanoia is the NT Greek word that has been translated into Romanian by “repentance” and refers to the change of one’s mentality. It involves changing one’s perceptions which is the beginning of a life changing process.
      • Repentance is absolutely necessary in order to access for salvation (Luke 13:2-5). That is why the call to repent is omnipresent in God’s dialogue with mankind at all times. God called mankind to repentance through:
        • prophets, in the old Covenant (Isa. 31:6; Jer. 3:14; Ezek. 14:6; 18:30; Hosea 14:2; Joel 2:12; Zech. 1:3-4; Mal. 3:7);
        • John the Baptist (Matt. 3:2);
        • the Lord Jesus Christ (Matt. 4:17);
        • the twelve apostles (Mark 6:12);
        • apostle Peter (Acts 2:38; 3:19);
        • apostle Paul (Acts 20:21; 26:20).
  5. Justification
    • Justification is the act by which God, thanks to the atoning work of Christ, declares the man who was once guilty righteous before Him.
    • The New Testament expression “to be considered righteous” can also be translated from the original text of the New Testament as “to justify”, and the term “righteous” is the same as “just”. Therefore, for a clearer understanding of the subject, the terms “to justify” and “justification” will be used for the work by which God considers man righteous.
    • Justification is, therefore, a declarative work of God performed toward man. It is possible:
      • As a result of the sacrifice of Christ, through which the sin of mankind has been atoned (Rom. 5:9). According to Heb. 9:22, “without shedding of blood there is no forgiveness”, so Christ had to offer Himself as a sacrifice to fulfill God’s justice (Rom. 4:25).
      • Thanks to God’s grace. Man’s works, however good they may seem to him and however moral his conduct may be, cannot atone for the guilt of sin. The miracle of God’s boundless mercy is needed for man to be forgiven, justified and made heir of eternal life (Rom. 3:24; Eph. 2:4-5, 8; Titus 3:5-7).
      • Through faith. To be justified before God, man must put all his trust in Christ, not in his own goodness (Rom. 5:1; 10:10). This is because Christ is the only one who could be faithful to God in a perfect way, therefore man is considered righteous by God not through his efforts to straighten himself out, but through the Only One who was perfectly faithful to God (Heb. 5:7-10). Man’s good deeds need to occur as a result of God’s justification through the Lord Jesus Christ (Eph. 5:1-2; Titus 2:14; 1 Pet. 1:17-19).
    • According to the New Testament teaching, two of the major consequences of the human justification by God through Lord Jesus Christ are:
      • Cancelation of punishment. The punishment for sin is spiritual, physical and eternal death (Gen. 2:17; Rom. 5:12-14; 6:23). Due to Christ’s atoning death which paid the price for redemption (1 Pet. 1:18-19), God provides His forgiveness to all who believe in His Son (Acts 13:38) and considers them righteous through Christ (Rom. 3:21-22). As a result, punishment of eternal death is eliminated and instead, believers receive the gift of eternal life (John 6:47; Rom. 5:21; 1 John 2:25).
      • Restoration of Communion with God. Once forgiven of his/her guilt, the believer enjoys a peaceful relationship with God. The New Testament describes this relation as “adoption” (Eph. 1:5). The fact that we have become sons of God allows us to have a mysterious fellowship with our Father, God, through the Holy Spirit who confirms the privilege of adoption in our lives (Rom. 8:15-16; Gal. 4:6-7).
  6. Union with Christ and Regeneration (Renewal)
    • The fact that man has been forgiven of blame does not solve the problem of sin in his life, unless he has the strength to no longer commit it. Otherwise, he would repeatedly commit the same iniquities which would separate him from God. The problem of human sin is not only a practical problem, but an existential one. Sin is an inner reality with which man is born, which drives man towards evil (Ps. 51:5; Jer. 13:23; Rom. 3:10-18).
    • That makes God’s renewing intervention absolutely necessary in order to cleanse man of his sin and empower him through the Holy Spirit to do God’s will (Rom. 6:10-13).
    • Although the Holy Scriptures never mention how this spiritual communion occurs – for it is above human understanding –, the New Testament contains several descriptions of the believer’s union with Christ:
      • God’s choice of believers from eternity (Eph. 1:4);
      • Death and resurrection with Christ, through baptism, for a new life (Rom. 6:4; 2:5; 3:1);
      • Putting on Christ through baptism (Gal. 3:27);
      • Crucifixion with Christ to the world (Gal. 2:20; 5:24-25; 6:14);
      • Identification with Christ in suffering (Phil. 3:10-11);
      • Adherence as a member of the body of Christ, the Church (1 Cor. 12:12).
    • In the Epistles of the Apostle Paul, the expression “in Christ/Lord/Him” appears about 100 times.
    • The fundamental result of the believer’s union with Christ is the renewal of his life after the new birth, through the presence and work of the Holy Spirit in him (John 3:1-13). God affirms in His Word that the one who has united with Christ is “a new creation” (2 Cor. 5:17), because he has “put off the old man with his deeds” and has “put on the new man who is renewed in knowledge according to the image of Him who created him” (Col. 3:9-10; see also Eph. 4:22-24).
    • As the body of Christ, the Church, in its entirety, is “one new man” (Eph. 2:15), due to the cleansing performed by Christ (Eph. 5:5,25-27) and the renewing presence of the Holy Spirit (Titus 3:5).
  7. Sanctification
    • If renewal concerns the believer’s nature, and justification – the believer’s state, sanctification concerns the believer’s character and conduct. Through justification we are declared righteous so that, through sanctification, we may become righteous. Justification is what God does for us, whereas sanctification is what God does in us. Justification brings us into a harmonious relationship with God, and sanctification manifests the fruits of this relationship – a life separated from sin and consecrated to God.
    1. Meanings of Sanctification
      1. Separation from Sin
        • Therefore, having these promises, beloved, let us cleanse ourselves from all filthiness of the flesh and spirit, perfecting holiness in the fear of God (2 Cor. 7:1)
      2. Consecration to God
        • It is God’s plan for man to live according to the purpose for which he/she was created – God’s glory. Such a living is only possible after man’s separation from sin and his decision, ratified by covenant, to serve God all his life (Titus 2:14; 1 Pet. 2:9).
      3. Serving God
        • Since ancient times, God chose and sanctified Israel by separating Israel from other nations, so that Israel served Him among the nations (Ex. 19:5-6). Seeing their testimony, the nations had the opportunity to know God (Isa. 2:2-3). By virtue of the new Covenant sealed in the blood of Christ, the Church represents the chosen people in the present era and it is sanctified by God to be the agent of His kingdom to all nations (1 Pet. 2:9, 12).
    2. Dimensions of Holiness
      1. Instant Holiness
        • This is the new life that the believer receives upon his renewal made by God. From this point of view, he is already sanctified before God, even if he is expected to apply this sanctification in all his life. Due to the instant sanctification, believers are called “saints” in the New Testament (Acts 9:41; Rom. 8:27; 1 Cor. 6:1; Eph. 5:3).
      2. Progressive Holiness
        • Progressive sanctification is the work of the Holy Spirit in collaboration with the believer’s will in order to put away all sin and acquire the virtues that make him conformed to the image of his Saviour (2 Cor. 3:18).
          • The process of sanctification has, therefore, a negative coordinate – denial of works of the flesh (Gal. 5:16-21, 24) – and a positive coordinate – acquisition of virtues (Gal. 5:22-23, 25). Progressive sanctification conducted on both coordinates is possible only through the supernatural and continuous work of the Holy Spirit in the believer’s life (Rom. 8:1-2; 5-6; 12-13).
          • Warnings are given in the Holy Scriptures as to the fact that the process of sanctification through the Spirit may become compromised by one’s continuous sinful behaviour. Fellowship with Christ is, therefore interrupted, and those found in this state upon the return of the Lord or at the time of their physical death will be deprived of eternal life (Ezek. 18:24; 2 Pet. 2:1, 20; 1 John 2:18-19).
      3. Complete Holiness
        • Progressive holiness is not a process without end. Complete achievement of holiness will be possible only when Jesus will return, when God will establish His kingdom and all creation will be renewed (Matt. 19:28; Rom. 8:19-23).
          • Complete holiness will include the human being in its totality: Now may the God of peace Himself sanctify you completely; and may your whole spirit, soul, and body be preserved blameless at the coming of our Lord Jesus Christ (1 Thess. 5:23).
          • State of complete holiness is also called glorification. By describing this state, the inspired writers of the New Testament say that those who are glorified will be “like Him” (1 John 3:2) in the sense that they will be characterized by in-corruption and immortality (1 Cor. 15:50-54), because they will receive glorious bodies like that of the Risen Christ (Phil. 3:21).
    3. The Process of Sanctification
      1. The Work of the Holy Trinity
        • God the Father sanctifies (John 17:17; 1 Thess. 5:23-24);
        • God the Son sanctifies (Heb. 10:10; Eph. 5:25, 27);
        • God the Holy Spirit sanctifies (1 Pet. 1:2; 2 Thess. 2:13).
      2. The Works of Human Will
        • Faith in the redemptive work of Christ (Acts 26:18; 1 Cor. 1:30);
        • Bible study and obedience to divine truth (John 15:3; 17:17; Eph. 5:26);
        • Diligence and spiritual disciplines (Luke 22:46; 2 Cor. 8:7; Jam. 5:16; 2 Pet. 1:5; Jude 20-21). For a more detailed presentation of the spiritual disciplines, see part III.
  8. Application
    1. Verses to be memorized: Col. 1:13-14;
    2. Questions for personal application and group discussion:
      1. What is atonement and which are its main results?
      2. Which are the three dimensions of holiness?
    3. Homework:
      1. Memorize the passage from Col. 1:13-14;
      2. Carefully examine the passage from Heb. 9:13-14 and explain the saving work of the Holy Trinity described in these verses.
↓↓
↑↑

Lecția 5

Învățătura despre botezul cu Duhul Sfânt

Noi mărturisim că Duhul Sfânt este o Persoană Divină, care alături de Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul formează Sfânta Treime. Lucrarea Duhului este foarte complexă și vastă: Duhul convinge cu privire la păcat, aduce pe cel păcătos la pocăință, realizează miracolul nașterii din nou și modelează caracterul în vederea sfințirii. Una dintre lucrările esențiale ale Duhului este botezul cu Duhul Sfânt.

  1. Ziua Cincizecimii și botezul cu Duhul Sfânt (Fapte 2:1-4)
    • După învierea Sa din morți și înainte de înălțarea la cer, Domnul Isus a promis ucenicilor Săi că vor primi o putere când se va pogorî Duhul Sfânt peste ei (Fapte 1:8). Promisiunea s-a împlinit în ziua Cincizecimii, la zece zile după înălțarea Domnului. Fapte 2:1-4 relatează evenimentele petrecute cu ocazia pogorârii Duhului. Luca ne spune că s-au întâmplat patru lucruri:
      • a venit un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic
      • limbi de foc s-au așezat peste fiecare dintre ucenici
      • toți ucenicii s-au umplut de Duhul Sfânt
      • toți ucenicii au început să vorbească în alte limbi.
    • Evenimentul petrecut în ziua Cincizecimii reprezintă pogorârea Duhului și realizarea primelor 120 de botezuri cu Duhul Sfânt din istoria Bisericii Creștine. De atunci și până în prezent, Domnul Isus revarsă Duhul Sfânt peste toți cei care îl caută cu credință.
  2. Botezul cu Duhul Sfânt era așteptarea legitimă a primilor creștini
    • În biserica primară, botezul cu Duhul Sfânt era experimentat de credincioși în primele zile după convertire. Nu se concepea ca cineva să fie convertit la credința creștină și să nu fie preocupat pentru umplerea sa cu Duhul. Botezul cu Duhul era înțeles ca făcând parte din experiențele de început pe care un proaspăt convertit trebuie să le aibă cu Domnul în primele sale zile de credință. Textele din Faptele Apostolilor reflectă preocuparea primilor creștini pentru a experimenta botezul cu Duhul imediat după convertire.
    1. Fapte 8:14-17
      • Apostolii din Ierusalim arată o preocupare responsabilă pentru ca cei convertiți în Samaria să fie conduși în experiența primirii botezului cu Duhul Sfânt. Apostolii Petru și Ioan au mers în Samaria pentru a face - în terminologia penticostală - stăruință pentru primirea botezului în Duhul.
    2. Fapte 9:15-17
      • Profetul Anania este trimis de Duhul să-l conducă pe Saul, cel proaspăt convertit, spre botezul în apă și botezul cu Duhul Sfânt.
    3. Fapte 19:1-7
      • Pavel arată o grijă deosebită ca cei botezați de el în Efes să experimenteze imediat după botezul în apă și botezul cu Duhul Sfânt.
  3. Ce nu este botezul cu Duhul Sfânt:
    1. Botezul cu Duhul Sfânt nu este rezervat doar creștinilor din generația apostolilor
      • Botezul cu Duhul Sfânt este pentru toți copiii lui Dumnezeu din toate generațiile, până la venirea Domnului. Nu avem niciun text biblic care să învețe că experiența botezului cu Duhul Sfânt a încetat odată cu moartea ultimului apostol. Textele biblice arată că botezul de sus este pentru toți copiii lui Dumnezeu din toate veacurile, în orice număr îi va chema Domnul: Ioel 2:28-29; Ioan 7:37-39; Luca 11:13; Fapte 2:38-39.
    2. Botezul cu Duhul Sfânt nu se realizează la convertirea credinciosului
      • Convertirea presupune întoarcerea la Dumnezeu a celui necredincios. Noi credem că între convertire și botezul cu Duhul există o diferență de timp. Cele două experiențe spirituale nu se suprapun ca timp. Prin convertire, cel necredincios devine credincios, iar botezul cu Duhul este experiența cu Dumnezeu a celui care a devenit credincios. Convertirea este primul pas, iar botezul cu Duhul Sfânt este al doilea pas. Întotdeauna convertirea precedă botezul cu Duhul Sfânt. Această distincție o susținem cu argumentele Scripturii.
      1. Experiența celor 120 în ziua Cincizecimii (Fapte 2:1-4)
        • În ziua Cincizecimii, cei 120 de ucenici au fost botezați cu Duhul Sfânt. Este evident că cei 120 nu s-au convertit în ziua Cincizecimii, ci înainte.
      2. Prioritatea convertirii față de botezul cu Duhul Sfânt (Fapte 2:38)
        • Petru afirmă că botezul cu Duhul Sfânt este precedat și condiționat de pocăință; nimeni nu poate primi botezul cu Duhul Sfânt înainte de a se pocăi.
      3. Experiența credincioșilor din Samaria (Fapte 8:5-25)
        • Scriptura arată că în Samaria, la predicarea lui Filip, mulți au crezut și au fost botezați în apă, iar cu ocazia vizitei lui Petru și a lui Ioan ei au primit Duhul Sfânt. Dacă botezul cu Duhul Sfânt se primește în momentul convertirii, atunci și credincioșii din Samaria ar fi trebuit să fi fost botezați cu Duhul încă de la convertire. Dacă ar fi fost așa, atunci Petru și Ioan, care ar fi știut că botezul cu Duhul se primește la convertire, nu ar mai fi avut motiv pentru vizita din Samaria. Textul biblic afirmă că ucenicii din Samaria nu au primit botezul cu Duhul la convertire, ci atunci când apostolii Petru și Ioan s-au rugat pentru ei cu punerea mâinilor.
      4. Experiența apostolului Pavel (Fapte 9:1-22)
        • Convertirea lui Pavel a avut loc pe drumul către Damasc. După trei zile de la convertire, ca urmare a rugăciunii făcute de Anania, Pavel a fost vindecat și botezat cu Duhul Sfânt (9:17). Și în acest caz se evidențiază că între convertire și botezul cu Duhul există o diferență de timp, ordinea desfășurării celor două experiențe fiind: convertirea și apoi botezul cu Duhul Sfânt.
    3. Botezul cu Duhul Sfânt nu este nașterea din nou a credinciosului
      • Noi credem că între nașterea din nou și botezul cu Duhul Sfânt există o diferență de timp. Cele două experiențe spirituale nu se suprapun ca timp. Întotdeauna nașterea din nou precedă botezul cu Duhul Sfânt. Afirmăm că nicio persoană care nu a fost născută din nou nu poate fi botezată cu Duhul Sfânt (Ioan 14:17). Argumente că nașterea din nou este diferită de botezul cu Duhul Sfânt:
      1. Definirea nașterii din nou (Ioan 3:3-8)
        • Nașterea din nou este lucrarea suverană a lui Dumnezeu prin care un suflet mort în păcatele sale este adus la viață spirituală în Hristos (Ef. 2:1-5). Nașterea din nou este regenerarea omului, care presupune schimbarea minții, primirea unei inimi noi și transformarea lăuntrică.
      2. Definirea botezului cu Duhul Sfânt (Fapte 1:8)
        • Botezul cu Duhul Sfânt este darul lui Dumnezeu pentru cei care au fost născuți din nou și aduși în poporul lui Dumnezeu. Botezul cu Duhul marchează echiparea cu putere spirituală în vederea îndeplinirii mandatului Marii Trimiteri (Fapte 1:8).
      3. Lumea nu poate primi botezul cu Duhul Sfânt (Ioan 14:16-17)
        • Acest pasaj menționează trei categorii de oameni:
          • „lumea” - care nu poate primi botezul cu Duhul.
          • „ucenicii Domnului” - pentru ei este făcută promisiunea botezului cu Duhul.
          • „ucenicii după botezul cu Duhul” - aici sunt avuți în vedere ucenicii de după Cincizecime.
        • Ioan 14:16-17 arată că cei care vor fi botezați de sus trebuie, mai întâi, să iasă din lume, adică să fie născuți din nou. Botezul cu Duhul nu este pentru cei din lume, ci este pentru cei care au părăsit lumea și s-au întors la credința în Domnul Isus, adică au fost născuți din Dumnezeu.
      4. Botezul cu Duhul Sfânt este pentru fiii lui Dumnezeu (Gal. 4:4-6)
        • Pasajul afirmă că darul Duhului este numai pentru fiii lui Dumnezeu. Prin expresia „și pentru că sunteți fii”, apostolul arată că apartenența la familia lui Dumnezeu este o condiție esențială pentru primirea botezului cu Duhul Sfânt.
      5. Nașterea din nou precedă botezul cu Duhul Sfânt (Fapte 15:7-9)
        • În acest pasaj, Petru vorbește despre cele petrecute în casa lui Corneliu. Apostolul stabilește ordinea cronologică a două evenimente spirituale majore:
          • Curățirea inimilor prin credință – adică nașterea din nou;
          • Confirmarea curățirii prin oferirea botezului cu Duhul Sfânt.
        • Așadar, botezul cu Duhul Sfânt și nașterea din nou sunt două experiențe spirituale care nu se confundă una cu cealaltă și care se succed în ordinea următoare: nașterea din nou (înfierea) și botezul cu Duhul Sfânt (echiparea cu putere).
  4. Ce este botezul cu Duhul Sfânt:
    • botezul cu Duhul Sfânt este făgăduința Tatălui (Luca 24:29).
    • botezul cu Duhul Sfânt este un dar (Fapte 2:38; 5:32).
    • botezul cu Duhul Sfânt este o experiență bine determinată, cu caracter supranatural, care vine întotdeauna după convertire și după nașterea din nou.
    • botezul cu Duhul Sfânt marchează umplerea credinciosului cu putere pentru lucrarea de mărturisire a Domnului Isus, prin viața nouă și cuvântul rostit (Fapte 1:8).
    • botezul cu Duhul este însoțit întotdeauna de semnul vorbirii în alte limbi (Fapte 2:1-6; 10:44-48; 19:1-7).
  5. Scopul botezului cu Duhul Sfânt
    • Din cercetarea pasajelor biblice se desprind cinci scopuri ale botezului cu Duhul Sfânt:
    1. Primirea puterii divine pentru mărturia creștină prin viață și cuvânt
      • Domnul Isus a spus discipolilor săi că vor primi o putere când se va pogorî Duhul Sfânt peste ei (Luca 24:49; Fapte 1:8; 4:31). Botezul cu Duhul are ca scop echiparea credincioșilor cu putere pentru a trăi viața cea nouă și pentru a-L mărturisi pe Domnul cu îndrăzneală.
    2. Echiparea cu daruri duhovnicești
      • Botezul cu Duhul Sfânt are ca scop echiparea cu daruri spirituale supranaturale în vederea propovăduirii Evangheliei, a slujirii și zidirii bisericii Domnului.
    3. Sfințirea vieții și echiparea cu putere pentru a ne duce mântuirea până la capăt
      • Duhul Sfânt este implicat în sfințirea noastră. Prin botezul cu Duhul, sfințirea este lucrată:
        • printr-o accentuare a reverenței față de Dumnezeu;
        • prin sensibilizarea conștiinței curate și a fricii de a păcătui împotriva lui Dumnezeu;
        • prin învingerea întăriturilor firii pământești și eliminarea trăirilor păcătoase;
        • prin accentuarea dragostei active față de Dumnezeu, față de biserică și față de cei nemântuiți.
    4. Confirmarea noastră ca fii ai lui Dumnezeu
      • Scopul botezului cu Duhul este acela de a confirma, din partea lui Dumnezeu, că cei care au fost născuți din nou sunt copii ai lui Dumnezeu. Funcția de confirmare a calității de fii ai lui Dumnezeu prin botezul cu Duhul Sfânt este subliniată în următoarele texte biblice: Fapte 15:7-9; Gal. 4:6; 1 Ioan 4:13.
    5. Echiparea spirituală pentru a ne ruga prin vorbirea în alte limbi
      • La botezul cu Duhul Sfânt, prin manifestarea vorbirii în alte limbi, credinciosul este înzestrat să vorbească lui Dumnezeu prin Duhul, să se roage prin Duhul și să laude pe Dumnezeu prin Duhul (1 Cor. 14:2; 1 Cor. 14:15-17; Rom. 8:26-27). Scopul botezului cu Duhul este să asigure credinciosului plin de Duh un canal sigur de comunicare cu Dumnezeu prin vorbirea în altă limbă.

    Observație!

    • Botezul cu Duhul Sfânt nu se dă oamenilor din lume, ci doar copiilor lui Dumnezeu.
    • Botezul cu Duhul Sfânt se dă unui om mântuit prin spălarea nașterii din nou.
    • Scopul botezului este echiparea celor mântuiți cu putere în vederea mărturisirii Evangheliei.
  6. Dovezile botezului cu Duhul Sfânt
    • Există trei dovezi biblice pentru botezul cu Duhul. Toate cele trei semne trebuie să fie prezente; dacă unul dintre ele lipsește, atunci nu avem o experiență autentică a botezului cu Duhul. Cele trei dovezi sunt:
    1. Dovada exterioară: vorbirea în alte limbi
      • Dintre cele cinci texte din Fapte în care se vorbește despre primirea botezului cu Duhul, în trei dintre ele manifestarea vorbirii în alte limbi este prezentată în mod explicit:
        • Botezarea cu Duhul Sfânt a celor 120 de ucenici în ziua Cincizecimii (Fapte 2:1-6);
        • Botezarea cu Duhul Sfânt a celor din casa lui Corneliu (Fapte 10:44-48);
        • Botezarea cu Duhul Sfânt a ucenicilor lui Ioan Botezătorul (Fapte 19:1-7).
      • În alte două relatări biblice manifestarea vorbirii în alte limbi este subînțeleasă:
        • Primirea botezului cu Duhul în Samaria (Fapte 8:14-25)
      • În cazul creștinilor din Samaria, botezul cu Duhul a fost dat prin rugăciune cu punerea mâinilor. Prezența semnului vorbirii în altă limbă este subînțeles prin faptul că Simon Magul a fost gata să ofere bani pentru a avea și el puterea să facă ce a făcut Petru și Ioan. În mod sigur că, dacă la rugăciunea lui Petru nu s-ar fi întâmplat nimic supranatural, Simon nu ar fi fost dispus să plătească bani pentru nimic.
        • Primirea botezului cu Duhul de către Saul (Fapte 9:17-18)
      • Deși nu se face nicio referire la dovezile botezului cu Duhul, totuși, ulterior, Pavel spune că el vorbește în limbi „mai mult decât voi toți”.

      Observație! Vorbirea în alte limbi este normativă la botezul cu Duhul Sfânt. În cazul în care un credincios spune că a primit botezul cu Duhul, dar nu a vorbit în alte limbi, trebuie să afirmăm că experiența sa cu Domnul poate fi o experiență spirituală autentică, dar că ea nu poate fi considerată botezul cu Duhul Sfânt.

    2. Dovada interioară: putere, bucurie și pace
      • Această dovadă este dată de complexul de trăiri spirituale lăuntrice pe care cel botezat cu Duhul le experimentează în Domnul. Dovada interioară este reprezentată de:
        • Umplerea interioară cu prezența lui Dumnezeu (cu Duhul Sfânt);
        • Primirea puterii de la Domnul (Fapte 1:8);
        • Prezența păcii și a unei bucurii intense în inima celui botezat cu Duhul (Ioan 14:16).
    3. Dovada esențială: mărturia pentru Domnul prin propovăduire și prin trăire curate
      • Trăirea în sfințire și mărturisirea Domnului Isus prin faptele credinței și prin propovăduire reprezintă dovezile esențiale și de durată ale primirii botezului cu Duhul Sfânt.
  7. Cum se primește botezul cu Duhul Sfânt?
    • Biblia ne arată că, pentru a primi Duhul, este necesar să ne rugăm lui Dumnezeu în acest scop. Textele biblice care susțin acest enunț sunt următoarele: Luca 3:21; 4:4,14; 11:1-13; 24:49, 53 și Fapte 1:4, 12-14; 4:31; 8:14-25; 9:17-22; 19:1-7.
    • Toate aceste pasaje ne învață că primirea botezului cu Duhul se face prin rugăciune și în timpul rugăciunii.
    • În mod concret, în vederea primirii botezului cu Duhul Sfânt trebuie parcurși următorii pași:
      1. trebuie să crezi că botezul cu Duhul este pentru tine;
      2. trebuie să ai o dorință intensă pentru a fi botezat cu Duhul;
      3. trebuie să te rogi pentru a fi botezat cu Duhul Sfânt;
      4. trebuie să fii convins că botezul cu Duhul nu este un merit, ci este darul lui Dumnezeu;
      5. lasă suveranitatea lui Dumnezeu să lucreze în viața ta;
      6. lasă-ți mintea și inima la dispoziția Duhului Sfânt;
      7. fii perseverent în rugăciune;
      8. mărturisește orice păcat făcut de care îți amintești și care te apasă;
      9. părăsește orice păcat și consacră-te deplin pentru Domnul;
      10. acceptă să începi să vorbești în altă limbă (Fapte 2:4)
      11. cultivă o atmosferă de rugăciune și de laudă la adresa lui Dumnezeu;
      12. participă la întâlnirile de rugăciune stăruitoare din Biserică.
  8. Aplicație
    1. Versete de memorat: Fapte 2:1-4.
    2. Întrebări de aplicație personală și discuție în grup:
      1. Discutați despre experiențele personale referitoare la primirea botezului cu Duhul.
      2. De ce crezi că este important să fii botezat cu Duhul Sfânt?
      3. Ce crezi că ar trebui să faci pentru a fi botezat cu Duhul Sfânt?
    3. Teme de casă:
      1. Memorați pasajul din Fapte 2:1-4;
      2. Analizați fenomenele petrecute cu ocazia revărsării Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii și efectele pe care botezul cu Duhul le-a avut asupra ucenicilor (Fapte 2:1-47).

Lesson 5

The Teaching about Holy Spirit Baptism

We confess that the Holy Spirit is a Divine Person who together with God the Father and God the Son forms the Holy Trinity. The work of the Spirit is very complex and extensive: the Spirit convinces of sin, brings the sinner to repentance, performs the miracle of the regeneration and shapes the character towards sanctification. One of the essential works of the Spirit is baptism in the Holy Spirit.

  1. The Day of Pentecost and the Baptism in the Holy Spirit (Acts 2:1-4)
    • After His resurrection from the dead and before the ascension, the Lord Jesus promised His disciples that they would receive power when the Holy Spirit would came upon them (Acts 1:8). The promise was fulfilled at the day of Pentecost, ten days after the Ascension. Acts 2:1-4 recounts the event of the descent of the Holy Spirit. Luke tells us that four things occurred:
      • A sound like a mighty rushing wind came
      • Tongues as of fire rested on each of the apostles
      • All apostles were filled with the Holy Spirit
      • All apostles began to speak in other tongues
    • The event that occurred at the day of Pentecost represents the descent of the Spirit and the establishment of the first 120 baptisms in the Holy Spirit in Church history. Since then the Lord Jesus pours out the Holy Spirit on all those who seek Him by faith.
  2. The baptism in the Holy Spirit was a legitimate expectation of the first Christians
    • In the early church, baptism in the Holy Spirit was experienced by believers in the first days after their conversion. It was not intended for someone to become converted to Christian faith without being concerned about the Spirit baptism in his/her early days of faith. Baptism in the Spirit was understood as part of the new convert’s starting experiences with the Lord. The book of Acts reflects the early Christian’s preoccupation to experience baptism in the Spirit immediately after their conversion.
    1. Acts 8:14-17
      • The Jerusalem apostles show a serious concern for the converts in Samaria to be led into the experience of receiving the Holy Spirit baptism. Apostles Peter and John went to Samaria to pray earnestly to receive the baptism in the Holy Spirit.
    2. Acts 9:15-17
      • The prophet Ananias is sent by the Spirit to guide Saul, the new convert, to water baptism and Holy Spirit baptism.
    3. Acts 19:1-7
      • Paul shows great care for those baptized by him in Ephesus to immediately experience the baptism in the Holy Spirit after water baptism.
  3. What the Baptism in the Holy Spirit is not:
    1. Baptism in the Holy Spirit is not limited to the first generation of Christians (the apostolic age)
      • Baptism in the Holy Spirit is for all God’s children from all generations until the Lord comes. We have no biblical text to teach us that the experience of the baptism in the Holy Spirit ceased with death of the last apostle. Biblical texts show that baptism from on high is for God’s children of all ages in any number God shall call them: Joel 2:28-29; John 7:37-39; Luke 11:13; Acts 2:38-39.
    2. The baptism in the Holy Spirit is not taking place in the moment of conversion
      • Conversion presupposes the return of the unbeliever to God. We believe that conversion and the baptism in the Holy Spirit take place at different times. The two spiritual experiences do not overlap in terms of timing. The unbeliever becomes a believer by conversion, while the baptism in the Spirit is a believer’s experience with God. Conversion is one step and the baptism in the Holy Spirit is another step. Conversion always precedes baptism in the Holy Spirit. This distinction is supported by biblical texts.
      1. The experience of the 120 on the day of Pentecost (Acts 2:1-4)
        • On the day of Pentecost, the 120 disciples were baptized in the Holy Spirit. It is obvious that the 120 did not convert at Pentecost, but before.
      2. The priority of conversion in relation to baptism in the Holy Spirit (Acts 2:38)
        • Peter says that baptism in the Holy Spirit is preceded and conditioned by repentance; no one can receive the baptism in the Holy Spirit before repentance.
      3. The experience of the Samaritan believers (Acts 8:5-25)
        • The Scripture shows that many who heard Phillip’s preaching believed and were baptized in water in Samaria, and they received the Holy Spirit when Peter and John visited them. If baptism with the Holy Spirit is received at conversion, then the believers in Samaria should have been baptized in the Spirit even since their conversion. If it had been so, then Peter and John, who would know that baptism in the Spirit was to be received at conversion, wouldn’t have had any reason to visit Samaria. The biblical text says that the disciples in Samaria did not receive the baptism in the Spirit in the moment of their conversion but when apostles Peter and John prayed for them with the laying on of hands.
      4. Apostle Paul’s experience (Acts 9:1-22)
        • Paul’s conversion occurred on the road to Damascus. Three days after his conversion, as a result of Ananias’ prayer, Paul was healed and baptized in the Holy Spirit (9:17). In this case too, there is a time difference between conversion and baptism in the Spirit, the sequence of the two experiences being: conversion and then baptism in the Holy Spirit.
    3. Baptism in the Holy Spirit is not the believer’s regeneration
      • We believe that between regeneration and baptism in the Holy Spirit there is a time-gap. The two spiritual experiences do not overlap in time. The new birth always precedes baptism in the Holy Spirit. We assert that any person who has not been born again cannot be baptized in the Holy Spirit (John 14:17). The arguments that the new birth is different from baptism in the Holy Spirit are the following:
      1. Definition of the new birth (John 3:3-8)
        • The new birth is the sovereign work of God through which a soul dead in his/her sins is brought to life in Christ (Eph. 2:1-5). The rebirth is man’s regeneration which involves change of mind, receiving a new heart and inward transformation.
      2. Definition of baptism in the Holy Spirit (Acts 1:8)
        • Baptism in the Holy Spirit is God’s gift for those who have been born again and brought to be part of the people of God. Baptism in the Spirit marks spiritual power endowment in order to fulfil the Great Commission (Acts 1:8).
      3. The world cannot receive the baptism in the Holy Spirit (John 14:16-17)
        • This passage mentions three categories of people:
          • “The world” – which cannot receive baptism in the Spirit.
          • “The Lord’s disciples” – the promise of baptism in the Spirit is made to them.
          • “Disciples after the baptism in the Spirit” – the disciples after the Pentecost.
        • John 14:16-17 shows that those who will be baptized from on high must be spiritually separated from the world as a result of their rebirth. Baptism in the Spirit is not for those who are still part of the world, but for those who had left the spirit of the world and have faith in the Lord Jesus, which means that they were born of God.
      4. Baptism in the Holy Spirit is for the Sons of God (Gal 4:4-6)
        • The passage says that the gift of the Spirit is only for the sons of God. By the expression “and because you are sons”, the apostle shows that belonging to the family of God is an essential prerequisite for receiving the baptism in the Holy Spirit.
      5. New Birth Precedes the Baptism with the Holy Spirit (Acts 15:7-9)
        • In this passage Peter talks about what happened in Cornelius’ house. The apostle sets the chronological order of two major spiritual events:
          • Cleansing the hearts by faith – known as new birth;
          • Confirmation of the cleansing by receiving the baptism in the Holy Spirit.
        • So, baptism in the Holy Spirit and new birth are two spiritual experiences, they are not to be confused with each other and they occur in the following order: the new birth (adoption) and baptism in the Holy Spirit (empowering).
  4. What is baptism in the Holy Spirit?
    • Baptism in the Holy Spirit is the promise of the Father (Luke 24:29).
    • Baptism in the Holy Spirit is a gift (Acts 2:38; 5:32).
    • Baptism in the Holy Spirit is a personal experience which implies the supernatural and takes place only after conversion and rebirth.
    • Baptism in the Holy Spirit marks the believer’s filling with power for ministry of witnessing Jesus through the new life and the spoken word (Acts 1:8).
    • Baptism in the Holy Spirit is always accompanied by the sign of speaking in tongues (Acts 2:1-6; 10:44-48; 19:1-7).
  5. The Purpose of the baptism in the Holy Spirit
    • According to the relevant passages from the Scriptures there are five purposes for the baptism in the Holy Spirit:
    1. Provision of divine power for Christian testimony through life and word
      • The Lord Jesus told his disciples that they would receive power when the Holy Spirit would come upon them (Luke 24:49; Acts 1:8; 4:31). Baptism in the Spirit is granted for equipping believers with power necessary for living the new life and to boldly proclaim the Lord.
    2. Provision of Spiritual Gifts
      • Baptism in the Holy Spirit prepares the believer for receiving supernatural gifts from God in order for to be able to proclaim the gospel and to serve the church.
    3. Sanctification of life and empowering for keeping the faith
      • The Holy Spirit is involved in our sanctification. By the baptism in the Holy Spirit, sanctification is being worked out:
        • The Holy Spirit deepens the reverence for God;
        • The Holy Spirit speaks to human conscience and thus preventing sinful conduct;
        • The Holy Spirit helps the believer to overcome the flesh and its addictions;
        • The Holy Spirit enhances one’s love for God, the Church and the unsaved.
    4. Confirmation of the believer’s belonging to God
      • The baptism in the Spirit is God’s confirmation that those who have been born again are children of God. Our confirmation as sons of God through the baptism with the Holy Spirit is rendered by the following biblical texts: Acts 15:7-9; Gal. 4:6; 1 John 4:13.
    5. Empowering the prayer life through speaking in tongues
      • When baptism in the Holy Spirit takes place, the believer is empowered to speak with God through the Spirit, to pray through the Spirit and to praise God through the Spirit by the speaking in tongues (1 Cor. 14:2; 1 Cor. 14:15-17; Rom. 8:26-27). One of the purposes of the baptism in the Holy Spirit is to open a channel of communication with God through a supernatural exercise of speech.

    Note!

    • Baptism in the Holy Spirit is not given to people of the world, but only to God’s children.
    • Baptism in the Holy Spirit is given to the saved after the cleansing of regeneration.
    • The main purpose of the Spirit baptism is to equip the saved with power to proclaim the Gospel.
  6. Evidence of Holy Spirit baptism
    • There are three signs of Spirit baptism mentioned in the New Testament. All three signs must be present for a genuine baptism in the Spirit. These are:
    1. External evidence: speaking in tongues
      • Three out of five texts about Holy Spirit baptism in the book of Acts explicitly mention the phenomenon of speaking in tongues:
        • The baptism in the Holy Spirit of those 120 disciples at the Day of Pentecost (Acts 2:1-6);
        • The baptism in the Holy Spirit of those from Cornelius’ house (Acts 10:44-48);
        • The baptism in the Holy Spirit of the Ephesian disciples (Acts 19:1-7).
      • In two other biblical stories the presence of the speaking in tongues is implied:
        • The Spirit baptism in Samaria (Acts 8:14-25)
      • In the case of Samaria, baptism in the Spirit was given through prayer with the laying on of hands. The presence of the sign of speaking in another language is implied by the fact that Simon Magus was eager to offer money in exchange for the power of handling the gift of the Spirit. If nothing supernatural had happened when Peter prayed, Simon would not have been willing to pay money.
        • The Spirit baptism of Saul of Tarsus (Acts 9:17-18)
      • Although there is no specific mention on Paul’s baptism in the Spirit, he wrote to the Corinthians that he spoke in tongues “more than you all”.

      Note! Speaking in tongues is normative for the baptism in the Holy Spirit. In the situation of a believer who claims to be baptized in the Holy Spirit without the sign of the tongues, we consider this to be his personal experience with the Lord, but this kind of experience cannot be considered a baptism in the Holy Spirit.

    2. Internal evidence: power, joy and peace
      • This evidence is given by the complex of inner spiritual change experienced by the one who is baptized in the Spirit. Internal evidence is represented by:
        • Inner filling with God’s (Holy Spirit) presence;
        • Receiving power from the Lord (Acts 1:8)
        • The presence of peace and intense joy in the Spirit in the heart of the baptized (John 14:16)
    3. Essential (practical) evidence: proclaiming the Lord through preaching and Christian living
      • Living in holiness along with proclaiming the Lord Jesus by works of faith and words represent essential and lasting evidence of baptism in the Holy Spirit.
  7. How do we receive the baptism in the Holy Spirit?
    • The Bible teaches that one should to ask God, in prayer, for baptism in the Spirit. The biblical texts that support this statement are: Luke 3:21; 4:4,14; 11:1-13; 24:49, 53 and Acts 1:4, 12-14; 4:31; 8:14-25; 9:17-22; 19:1-7.
    • All these passages teach us that baptism in the Spirit is experienced through prayer, and during prayer.
    • In order to receive the baptism in the Holy Spirit, the following steps must be taken:
      1. Believe that baptism in the Spirit is promised to you;
      2. Have an intense desire to be baptized in the Holy Spirit;
      3. Pray to be baptized in the Holy Spirit;
      4. Be convinced that baptism in the Spirit cannot be earned by personal merit; it is granted as a gift from God;
      5. Let the sovereign power of God work in your life;
      6. Open your mind and heart for the Holy Spirit;
      7. Pray steadfastly;
      8. Confess every sin that you remember and that presses on your conscience;
      9. Cast away every sin and fully devote yourself to the Lord;
      10. Accept the sign of speaking in tongues (Acts 2:4);
      11. Cultivate an atmosphere of prayer and praise before God;
      12. Participate in earnest prayer meetings in your church.
  8. Application
    1. Verses to be memorized: Acts 2:1-4.
    2. Questions for personal application and group discussion:
      1. Talk about personal experiences related to the receiving the baptism in the Holy Spirit.
      2. Why do you think it is important to be baptized in the Holy Spirit?
      3. What do you think you need to do in order to be baptized in the Holy Spirit?
    3. Homework:
      1. Memorize the passage from Acts 2:1-4;
      2. Analyse the facts that took place during the outpouring of the Holy Spirit on the Day of Pentecost and the effects of the baptism in the Holy Spirit upon the disciples (Acts 2:1-47).
↓↓
↑↑

Lecția 6

Învățătura despre darurile Duhului Sfânt

În Biblie, Biserica este comparată cu un trup. După cum într-un trup avem mădulare multiple și după cum fiecare mădular are un rol specific, tot așa în biserică fiecare credincios este un mădular viu și este chemat să aibă un rol specific. Duhul Sfânt a dat în biserică daruri duhovnicești pentru zidirea comună a Bisericii Domnului.

  1. Ce sunt darurile spirituale?

    2. Definiție: Darurile duhovnicești sunt lucrările sau puterile cu care este înzestrat un credincios pe cale spirituală, supranaturală, de către Duhul Sfânt, prin harul lui Dumnezeu, pentru a sluji spre folosul altora în vederea zidirii Bisericii lui Dumnezeu.

    1. Darurile spirituale sunt înzestrări împărțite de Duhul Sfânt în conformitate cu planul și harul lui Dumnezeu (1 Cor. 12:11)
      • Darurile spirituale sunt înzestrări divine. Fiecare credincios are cel puțin un dar duhovnicesc cu care este chemat la slujire în trupul lui Hristos. Dumnezeu a selectat cu grijă darul spiritual și locul de slujire pentru fiecare credincios (1 Cor. 12:7; 1 Pet. 4:10).
    2. Darurile spirituale sunt date pentru binele comun al Bisericii lui Hristos (1 Cor. 12:7)
      • Darurile spirituale sunt date pentru slujirea altora. Ele nu sunt date pentru folosul personal. Darurile spirituale nu sunt semne ale nivelului spiritual la care a ajuns un credincios, ci revelarea lui Dumnezeu în Biserică.
    3. Darurile spirituale pot avea caracter supranatural (daruri independente de abilitățile naturale) sau caracter natural (daruri înrudite cu abilitățile naturale)
      • Atât darurile spirituale naturale, cât și cele supranaturale pot fi primite doar de către cei credincioși, în care locuiește Duhul Sfânt.
  2. Clasificarea și identificarea darurilor spirituale descoperite în Biblie

    3. În 1 Cor. 12:4-6, Pavel scrie despre trei categorii de daruri lăsate de Dumnezeu în Biserică: „Sunt felurite daruri, dar este același Duh; sunt felurite slujbe, dar este același Domn; sunt felurite lucrări, dar este același Dumnezeu, care lucrează totul în toți.” Cele trei categorii de înzestrări duhovnicești sunt:

    1. Felurite daruri – cele nouă daruri de manifestare supranaturală (1 Cor. 12:8-10)
      • Daruri de descoperire:
        1. darul unui cuvânt de înțelepciune
        2. darul cuvântului cunoștinței
        3. darul deosebirii duhurilor
      • Daruri de putere:
        1. darul credinței
        2. darurile tămăduirilor
        3. darurile minunilor
      • Daruri de inspirație:
        1. darul prorociei
        2. darul vorbirii în limbi
        3. darul tălmăcirii limbilor
    2. Felurite slujbe – cele cinci slujbe menționate în Ef. 4:11
      1. slujba de apostol
      2. slujba de proroc
      3. slujba de evanghelist
      4. slujba de pastor
      5. slujba de învățător
    3. Felurite lucrări – darurile de manifestare naturală
      • Am numit aceste lucrări „daruri de manifestare naturală” pentru că ele sunt date de Duhul în domeniul abilităților noastre naturale. O anumită capacitate înnăscută sau dobândită este preluată sub controlul Duhului Sfânt, binecuvântată și ridicată prin ungerea Duhului la nivelul de dar duhovnicesc.
      • Diferența dintre abilitatea naturală și darul duhovnicesc constă în următoarele aspecte:
        • În timp ce abilitățile naturale sunt înnăscute, darurile Duhului sunt spontane;
        • Abilitățile naturale sunt înzestrări permanente, pe când darurile Duhului sunt manifestări temporare repetabile;
        • Abilitățile naturale devin daruri ale Duhului atunci când ele sunt aduse sub ungerea și călăuzirea Duhului, iar manifestarea lor este inspirată și binecuvântată de Duhul Sfânt;
        • Abilități naturale au și oamenii necredincioși, în timp ce abilități naturale transformate în daruri ale Duhului pot avea doar cei în care locuiește Duhul Sfânt.
      • Scriptura se referă la darurile din această categorie în următoarele texte: Rom. 12:6-8; 1 Cor. 12:28; 1 Pet. 4:9-10; Ex. 31:3; Ps. 150:3-5. Potrivit acestor texte biblice, avem următoarele daruri de manifestare naturală:
        1. darul ajutorărilor;
        2. darul administrării;
        3. darul îmbărbătării (încurajarea);
        4. darul dărniciei;
        5. darul conducerii;
        6. darul milosteniei;
        7. darul ospitalității;
        8. darul îndemânării;
        9. darul comunicării artistice (muzică, poezie).

    Observație: Lista darurilor spirituale de manifestare naturală nu este completă. Este posibil să mai existe și alte daruri ale Duhului Sfânt; Biblia nu restricționează posibilitatea ca Duhul Sfânt să-i înzestreze pe credincioși și cu alte daruri nemenționate în textele biblice.

  3. Darurile Duhului de manifestare supranaturală
    1. Caracteristici ale darurilor de manifestare supranaturală (harisme):
      • harismele Duhului nu sunt talente naturale sau dobândite;
      • harismele Duhului au un profund caracter supranatural;
      • harismele Duhului sunt manifestări spontane ale Duhului Sfânt;
      • primirea harismelor Duhului este condiționată de primirea botezului cu Duhul Sfânt.
    2. Sensul și lucrarea harismelor Duhului Sfânt

      3. Daruri de descoperire

      1. Darul unui cuvânt de înțelepciune

        2. Ce nu este darul unui cuvânt de înțelepciune:

        • nu este înțelepciune în problemele vieții sau iscusință administrativă;
        • nu are ca sursă inteligența sau educația, ci inspirația divină;
        • nu este înțelepciunea naturală dezvoltată prin acumularea experienței de viață;

        Definiție: Darul unui cuvânt de înțelepciune este o rostire supranaturală a unui mesaj dat de Duhul, care exprimă înțelepciunea lui Dumnezeu într-o situație specifică.

        Credincioșii cu acest dar sunt inspirați spontan și supranatural de Duhul cum să acționeze în momente de criză și cum să ia decizii importante, aducând astfel soluții divine în mijlocul conflictului și confuziei.

        Exemple biblice de manifestare a darului cuvântului de înțelepciune:

        • înțelepciunea dată apostolilor de a așeza în slujbă diaconi (Fapte 6:1-6);
        • înțelepciunea dată lui Iacov la Conciliul din Ierusalim (Fapte 15:23-29).
      2. Darul cuvântului cunoștinței

        3. Ce nu este darul unui cuvânt de cunoștință:

        • nu e cunoașterea umană naturală dobândită prin studiu sau cercetare;
        • nu e cunoașterea ca urmare a primirii unor informații din surse umane;
        • nu e darul de a predica în mod deosebit din Scriptură.

        Definiție: Darul unui cuvânt de cunoștință este o vorbire inspirată de Duhul Sfânt, prin care se descoperă ceva ascuns din trecutul sau prezentul cuiva.

        Credincioșii cu acest dar:

        • primesc descoperire prin Duhul cu privire la o anumită situație petrecută în trecut sau în prezent, o boală, o nevoie sau anumite fapte care nu sunt în regulă;
        • știu prin Duhul ce se ascunde într-o inimă sau ce gândește un om;
        • primesc informația cunoștinței prin revelație interioară, prin vise sau prin viziuni.

        Exemple biblice de manifestare a darului cuvântului de cunoștință:

        • cunoștința primită de Petru despre păcatul comis de Anania și Safira (Fapte 5:1-11);
        • cunoștința primită de Anania despre convertirea lui Saul (Fapte 9:10-16).
      3. Darul deosebirii duhurilor

        4. Ce nu este darul deosebirii duhurilor:

        • nu este discernere personală între fals și veritabil sau deosebirea binelui de rău;
        • nu este cunoaștere psihologică sau citirea gândurilor cuiva;
        • nu este scepticismul sau necredința cuiva în ceea ce privește darurile Duhului.

        Definiție: Darul deosebirii duhurilor este puterea prin care cineva discerne sursa spirituală (duhul) din care vine un mesaj, o descoperire, o învățătură sau o activitate oarecare.

        Credincioșii cu acest dar:

        • pot vedea și auzi în lumea spirituală și cunosc prin Duhul sursa spirituală din care vine un mesaj sau o descoperire;
        • experimentează o neliniște spirituală interioară în prezența activității spirituale false;
        • primesc de la Duhul Sfânt autoritatea de a denunța și elimina duhul rău din spatele unei lucrări.

        Exemple biblice de manifestare a darului deosebirii duhurilor:

        • descoperirea inimii întunecate a lui Simon Magul prin Petru (Fapte 8:18-23);
        • identificarea și denunțarea, prin Pavel, a duhului de ghicire (Fapte 16:16-18).

      Daruri de putere

      1. Darul credinței

        2. Ce nu este darul credinței:

        • darul credinței nu este credința care duce la mântuire;
        • darul credinței nu este optimismul natural;
        • darul credinței nu este credința ca învățătură sănătoasă (Iuda 3).

        Definiție: Darul credinței este înzestrarea divină supranaturală a credinciosului cu convingerea că Dumnezeu va interveni și va lucra în ciuda tuturor circumstanțelor nefavorabile.

        Credincioșii cu acest dar:

        • primesc de la Duhul Sfânt viziunea a ceea ce Dumnezeu intenționează să facă;
        • se încred deplin în intervenția suverană și imediată a lui Dumnezeu;
        • se roagă lui Dumnezeu în acord cu inspirația credinței și proclamă cu convingere înfăptuirea lucrului cerut;
        • inspiră celor din jur încredere în Dumnezeu în mijlocul circumstanțelor potrivnice;

        Exemple biblice de manifestare a darului credinței:

        • credința lui Pavel că vor fi salvați în mijlocul furtunii (Fapte 27:20-26);
        • credința lui Pavel și a lui Sila în mijlocul persecuției din Filipi (Fapte 16:23-34).
      2. Darurile tămăduirilor

        3. Ce nu este darul tămăduirilor:

        • darul tămăduirilor nu este îndemânarea științei medicale;
        • darul tămăduirilor nu este „vindecare” prin autosugestie sau gândire pozitivă.

        Definiție: Darurile de vindecare sunt capacitățile supranaturale date de Duhul Sfânt de a vindeca pe cei bolnavi de diferite suferințe fizice, psihice, emoționale sau sufletești.

        Credincioșii cu aceste daruri:

        • sunt inspirați și împuterniciți de Duhul Sfânt să aducă vindecare supranaturală celor bolnavi și neputincioși;
        • se roagă, își pun mâinile peste bolnavi, sau rostesc cuvinte ale credinței care aduc în mod miraculos vindecare celor bolnavi.

        Exemple biblice de manifestare a darului tămăduirilor:

        • Vindecarea, prin Petru, a ologului de la poarta templului (Fapte 3:1-11);
        • Vindecarea, prin Pavel, a tatălui lui Publius (Fapte 28:7-10).
      3. Darurile minunilor

        4. Definiție: Darul minunilor este puterea supranaturală dată de Duhul unui credincios, prin care sunt făcute miracole în Numele Domnului Isus.

        Credincioșii cu acest dar:

        • realizează efectiv miracolul în Numele Domnului Isus (puterea să facă minuni);
        • săvârșesc prin Duhul Sfânt învieri din morți, eliberări de demoni, miracole legate de ordinea naturii, împlinirea miraculoasă a unor nevoi, eliberări din robia păcatului, corectarea unor malformații etc.;
        • afirmă ca Dumnezeu este sursa minunilor și Îl slăvesc pe El, zidind Biserica Domnului.

        Exemple biblice de manifestare a darului minunilor:

        • minunea învierii Tabitei (Fapte 9:36-42);
        • minunea învierii lui Eutih (Fapte 20:7-12).

      Daruri de inspirație

      1. Darul prorociei

        2. Ce nu este darul prorociei:

        • darul prorociei nu este lucrarea de predicare și de învățare;
        • darul prorociei nu se substituie autorității Bisericii și nu este inspirat la nivelul Scripturilor;
        • darul prorociei nu este o abilitate permanentă.

        Definiție: Darul prorociei este darul prin care un credincios este inspirat supranatural de Duhul Sfânt să vorbească spontan oamenilor, în numele lui Dumnezeu, pentru edificare, încurajare, sfătuire, mustrare, anunțarea pedepsei divine și prevestirea viitorului.

        Credincioșii cu acest dar:

        • primesc revelații de la Duhul prin intermediul unor manifestări precum: gând, viziune, vis, voce divină, inspirație interioară, cu un mesaj clar pentru o persoană sau un grup de oameni;
        • primesc prin Duhul revelații cu privire la viitor, prevestind evenimente care se vor întâmpla în viitor;
        • sunt caracterizați de un duh liniștit și blând, demonstrând deplină recunoaștere a autorității spirituale a bisericii și a slujitorilor bisericii (1 Ioan 4:1-6).

        Exemple biblice de manifestare a darului prorociei:

        • prorocia dată prin Agab (Fapte 11:27-28; 21:7-14);
        • prorocia pentru chemarea misionară a lui Barnaba și a lui Saul (Fapte 13:1-3).
      2. Darul vorbirii în limbi

        3. Definiție: Darul vorbirii în alte limbi este înzestrarea divină de a comunica, de a te închina, sau de a te ruga vorbind spontan într-o limbă necunoscută.

        Funcțiile vorbirii în altă limbă:

        • semn al botezului cu Duhul Sfânt (Fapte 2:1-4; 19:1-7);
        • mijloc de comunicare în taină cu Dumnezeu (1 Cor. 14:2);
        • mijloc de edificare spirituală personală (1 Cor. 14:4);
        • mijloc prin care Dumnezeu este lăudat foarte frumos (1 Cor. 14:15-17);
        • instrument prin care Dumnezeu transmite mesaje bisericii (1 Cor. 14:12-13).

        Credincioșii cu acest dar:

        • au primit puterea de a se ruga în alte limbi la botezul cu Duhul Sfânt;
        • prin Duhul Sfânt, vorbesc spontan într-o limbă pe care nu au învățat-o niciodată;
        • aduc un mesaj de la Dumnezeu prin vorbirea în limbi străine, mesaj care este înțeles de biserică prin intermediul darului tălmăcirii limbilor.

        Exemple biblice de manifestare a darului vorbirii în limbi:

        • vorbirea în limbi manifestată în ziua Cincizecimii (Fapte 2:1-12);
        • vorbirea în alte limbi în biserica din Corint (1 Cor. 14:26-28).
      3. Darul tălmăcirii limbilor

        4. Definiție: Darul tălmăcirii limbilor este o manifestare supranaturală a Duhului prin care un mesaj comunicat prin darul vorbirii în alte limbi este exprimat în limba maternă a ascultătorilor.

        Credincioșii cu acest dar:

        • înțeleg în mod supranatural și spontan un mesaj rostit într-o limbă străină necunoscută;
        • zidesc biserica prin tălmăcirea unui mesaj venit din partea lui Dumnezeu prin darul vorbirii în alte limbi și exprimat prin propria persoană sau prin alt credincios;

        Exemple biblice de manifestare a darului tălmăcirii limbilor:

        • Exprimarea acestui dar în biserica din Corint (1 Cor. 14:12-28);
  4. Aplicație
    1. Versete de memorat: 1 Cor. 12:8-11;
    2. Întrebări de aplicație personală și discuție în grup:
      1. Discutați despre importanța manifestării darurilor Duhului Sfânt în Biserică;
      2. Discutați despre atitudinea pe care trebuie să o avem față de manifestarea darurilor duhovnicești (cum să analizăm și să primim lucrarea darurilor).
    3. Teme de casă:
      1. Memorați pasajul din 1 Cor. 12:8-11;
      2. Citiți cu atenție 1 Cor. 12:1-14:40 și identificați câteva învățături despre felul în care trebuie să se manifeste darurile Duhului în Biserică.

Lesson 6

The Teaching about the Gifts of the Holy Spirit

In the Bible the church is compared to a human body. As in one body there are multiple members and each member has a specific role, so the believer is a living member of the church and is called to perform a specific role in Christ’s body. The Holy Spirit gave spiritual gifts to the Church for its edification in Christ.

  1. What are the spiritual gifts?

    2. Definition: The spiritual gifts are the works or the supernatural powers with which the believer is spiritually gifted by the Holy Spirit, by the grace of God, in order to serve his fellow Christians and to build up the Church of God.

    1. Spiritual gifts are endowments provided by the Holy Spirit according to the plan and grace of God (1 Cor. 12:11)
      • Spiritual gifts are divine endowments. Every believer has at least one spiritual gift which he is called to use for the benefit of Christ’s body. God has carefully selected the spiritual gift and the ministry for every believer (1 Cor. 12:7; 1 Pet. 4:10).
    2. Spiritual gifts are given for the common good of the Church of Christ (1 Cor. 12:7)
      • Spiritual gifts are given to serve others. They are not given for the personal benefit. Spiritual gifts are not signs of the spiritual maturity that a believer has reached, but an expression of God’s grace for the Church.
    3. Spiritual gifts may have a supernatural character (independent from natural abilities) or a natural character (spiritual enhancement of natural abilities)
      • Both natural and supernatural spiritual gifts can be received only by the faithful in whom the Holy Spirit dwells.
  2. Classification and identification of the spiritual gifts found in the Bible

    3. In 1 Cor. 12:4-6 Paul writes about three categories of gifts distributed by God in the Church: “There are varieties of gifts, but the same Spirit. There are varieties of service, but the same Lord. And there are varieties of activities, but it is the same God who works all in all”. The three categories of spiritual endowments are:

    1. Varieties of gifts – nine gifts of supernatural manifestation (1 Cor. 12:8-10)
      • Gifts of revelation:
        1. Word of wisdom
        2. Word of knowledge
        3. Discernment of spirits
      • Gifts of power:
        1. The gift of faith
        2. The gifts of healings
        3. The gifts of miracles
      • Gifts of inspiration:
        1. Prophecy
        2. Varieties of tongues
        3. Interpretation of tongues
    2. Different types of ministries – the five ministries mentioned in Eph. 4:11
      1. Apostles
      2. Prophets
      3. Evangelists
      4. Shepherds
      5. Teachers
    3. Varieties of activities – gifts including natural abilities
      • We call these “spiritual manifestations of natural gifts” because they are works of the Spirit performed through our natural abilities. A certain innate or acquired capacity is taken under control by the Holy Spirit and becomes a spiritual gift through the anointing of the Spirit.
      • Differences between a natural ability and a spiritual gift:
        • While natural abilities are innate, gifts of the Spirit are spontaneous;
        • Natural abilities are permanent endowments, while gifts of the Spirit are temporary and repeatable manifestations;
        • Natural abilities become gifts of the Spirit when they are brought under the anointing and guidance of the Spirit, and their manifestation is inspired and blessed by the Holy Spirit;
        • Natural abilities are owned by the unbelievers too, while natural abilities transformed in gifts of the Spirit can be manifested only by those in whom the Holy Spirit dwells.
      • The Scripture mentions gifts of this kind in the following texts: Rom. 12:6-8; 1 Cor. 12:28; 1 Pet. 4:9-10; Ex. 31:3; Ps. 150:3-5. According to these biblical texts, we have the following spiritual manifestations of natural gifts:
        1. The gift of helping
        2. The gift of administration
        3. The gift of consolation (encouraging)
        4. The gift of generosity
        5. The gift of leadership
        6. The gift of mercy
        7. The gift of hospitality
        8. The gift of skilfulness
        9. The gift of artistic communication (music, poetry).

    Note: The list of spiritual gifts of natural manifestations is incomplete. Other gifts of the Holy Spirit may also exist; the Bible does not restrict the possibility of the Holy Spirit to equip believers with other gifts not mentioned in the biblical texts.

  3. The gifts of the Spirit with supernatural manifestation
    1. Characteristics of supernatural gifts (charismata):
      • The charismata are not natural or acquired talents;
      • The charismata have a profound supernatural character;
      • The charismata are spontaneous manifestations of the Holy Spirit;
      • Receiving charismata is conditioned by the baptism in the Holy Spirit.
    2. The purposes and nature of the charismata

      3. Gifts of revelation

      1. The word of wisdom

        2. What the word of wisdom is not:

        • It is not wisdom in matters of life or an management skill;
        • Its source is not human intelligence or education, but divine inspiration;
        • It is not natural wisdom acquired through life experience;

        Definition: The word of wisdom is a supernatural utterance of a message given by the Spirit which conveys God’s wisdom in a specific situation.

        Believers who have this gift are supernaturally and spontaneously inspired by the Spirit on how to act in times of crisis and how to take important decisions, bringing thus divine solutions in the midst of conflict and confusion.

        Biblical examples of manifestations of the word of wisdom:

        • The wisdom given to the apostles to place deacons in service (Acts 6:1-6);
        • The wisdom given to Jacob at the Council of Jerusalem (Acts 15:23-29).
      2. The word of knowledge

        3. What the word of knowledge is not:

        • It is not just human knowledge, acquired through study or research;
        • It is not the gift of remarkable biblical preaching.

        Definition: the gift of the word of knowledge manifests as speech inspired by the Holy Spirit within which hidden things from the past or present of a person are revealed.

        Believers who have this gift:

        • Receive revelations from the Holy Spirit on a past or present situation, an illness, a need or certain facts which are not right;
        • Know through the Spirit the secrets of a human heart or the secret thoughts of a human mind;
        • Receive knowledge through spiritual revelation, dreams or visions.

        Biblical examples of manifestations of the word of knowledge:

        • Peter’s knowledge about Ananias and Sapphira’s sin (Acts 5:1-11);
        • Ananias’ knowledge about Saul’s conversion (Acts 9:10-16).
      3. The discernment of spirits

        4. What the gift of discernment is not:

        • It is not a natural discernment between fake and genuine or distinction between good and bad;
        • It is not psychological knowledge or reading someone’s mind;
        • It is not scepticism or disbelief regarding gifts of the Spirit.

        Definition: The gift of discernment is the power by which someone distinguishes the spiritual source (spirit) of a message, revelation, or teaching.

        Believers who have this gift:

        • Can see and hear spiritual messages and know through the Spirit the spiritual source of a message or a revelation;
        • Experience an inner spiritual uneasiness in the presence of a false spiritual activity;
        • Receive from the Holy Spirit the authority to denounce and chase an evil spirit with its deceitful work.

        Biblical examples of manifestations of the gift of discernment of spirits:

        • Revealing Simon Magus’ dark heart through Peter (Acts 8:18-23);
        • Identification and casting out of the spirit of divination by Paul (Acts 16:16-18).

      Gifts of power

      1. The gift of faith

        2. What the gift of faith is not:

        • The gift of faith is not faith which leads to salvation;
        • The gift of faith is not natural optimism;
        • The gift of faith is not faith as correct doctrine (Jude 3).

        Definition: The gift of faith is a supernatural divine empowerment of the believer with the special faith that God intervenes and works despite all adverse circumstances.

        Believers who have this gift:

        • Receive from the Holy Spirit the vision of what God intends to do;
        • Fully trust the sovereign and immediate intervention of God;
        • Pray to God according to the inspiration of faith and strongly proclaim the realization of the thing they asked for;
        • Inspire those around with trust in God in the midst of the adverse circustances;

        Biblical examples of manifestations of the gift of faith:

        • Paul’s faith that he will be saved in the midst of the whirlwind (Acts 27:20-26);
        • Paul and Silas’ faith in the midst of the persecution in Philippi (Acts 16:23-34).
      2. The gifts of healings

        3. What the gifts of healings are not:

        • The gifts of healings are not medical science;
        • The gifts of healings are not powerful self-suggestion or positive thinking.

        Definition: Healing gifts are supernatural abilities given by the Holy Spirit to heal the ill people physically, mentally, emotionally or spiritually.

        Believers who have this gifts:

        • Are inspired and empowered by the Holy Spirit to bring supernatural healing to the sick and to the helpless
        • Pray, lay on their hands on the sick or speak words of faith which bring miraculous healing to the sick.

        Biblical examples of manifestations of the gifts of healing:

        • The healing of the lame man at the gate of the temple by Peter (Acts 3:1-11);
        • The healing of Publius’ father through Paul (Acts 28:7-10).
      3. The gift of miracles

        4. Definition: The gift of miracles is the supernatural power given to the believer by the Spirit through which miracles in the name of Lord Jesus are performed.

        Believers who have this gift:

        • Perform miracles in the name of Lord Jesus;
        • Perform resurrections from the dead through the Holy Spirit, deliverances from demons, miracles related to natural phenomena, miraculous fulfilment of needs, liberations from the bondage of sin, corrections of physical malformations, etc.;
        • Affirm that God is the source of miracles and glorify Him, edifying the Church of God.

        Biblical examples of manifestations of the gift of miracles:

        • Apostle Peter brings Tabitha back to life (Acts 9:36-42);
        • Apostle Paul brings Eutychus back to life (Acts 20:7-12).

      Gifts of inspiration

      1. The gift of prophecy

        2. What the gift of prophecy is not:

        • The gift of prophecy is not preaching and teaching;
        • The gift of prophecy does not replace the authority of the Church and does not finds its inspiration in the Scriptures;
        • The gift of prophecy is not a permanent ability.

        Definition: Prophecy is the gift by which the believer is supernaturally inspired by the Holy Spirit to speak spontaneously to people in the name of God, for their edification, encouragement, advice, rebuke, warning and foreseeing the future.

        Believers who have this gift:

        • Receive revelations from the Spirit in different ways: thinking, visions, dreams, divine voice, inner inspiration.
        • Utter a clear message for a person or group of people;
        • Receive revelations through the Spirit about the future, foretelling events that will happen in the future;
        • Are characterized by a gentle and quiet spirit, demonstrating full recognition of the spiritual authority of the Church and its ministers (1 John 4:1-6).

        Biblical examples of manifestations of the gift of prophecy:

        • The prophecy of Agabus (Acts 11:27-28; 21:7-14);
        • The prophecy about the missionary calling of Barnabas and Saul (Acts 13:1-3).
      2. Speaking in tongues

        3. Definition: The gift of speaking into tongues is the divine empowerment to communicate, worship or pray spontaneously in unknown languages.

        The function of speaking in tongues:

        • A sign of the baptism in the Holy Spirit (Acts 2:1-4; 19:1-7);
        • A mode of private communication with God (1 Cor. 14:2);
        • A gift for one’s personal spiritual edification (1 Cor. 14:4);
        • A mode of bringing special praise to God (1 Cor. 14:15-17);
        • An instrument through which God conveys messages to the Church (1 Cor. 14:12-13).

        Believers who have this gift:

        • Have received the power to speak in tongues when they were baptised with the Holy Spirit;
        • Spontaneously speak through the Holy Spirit in a language that they have never learned;
        • Bring a message from God by speaking in foreign languages, one which is understood by the Church through the gift of interpretation of tongues.

        Biblical examples of manifesting the gift of speaking in tongues:

        • Speaking into tongues manifested at Pentecost (Acts 2:1-12);
        • Speaking into tongues in the Church of Corinth (1 Cor. 14:26-28).
      3. Interpretation of tongues

        4. Definition: The gift of interpretation of tongues is a supernatural manifestation of the Spirit through which a message communicated through the gift of speaking in tongues is expressed in the native language of the audience.

        Believers whom have this gift:

        • Miraculously and spontaneously understand a message spoken in an unknown language;
        • Edify the Church through the interpretation of a message that comes from God through the gift of speaking in tongues, uttered by themselves or another believer.

        Biblical example of the manifestation of the gift of interpretation of tongues:

        • The manifestation of this gift in the Church in Corinth (1 Cor. 14:12-28).
  4. Application
    1. Verses to be memorized: 1 Cor. 12:8-11;
    2. Questions for personal application and group discussion:
      1. Discuss the importance of the manifestation of the spiritual gifts in the Church;
      2. Discuss the attitude that we need to have toward the manifestation of spiritual gifts (how to examine and how to benefit from the work of charismata).
    3. Homework:
      1. Memorize the passage from 1 Cor. 12:8-11;
      2. Read 1 Cor. 12:1-14:40 carefully and identify the several fundamental ideas about the proper manifestation of spiritual gifts in the Church.
↓↓
↑↑

Lecția 7

Învățătura despre Biserică

Biserica este începutul pământesc al Împărăției lui Dumnezeu și forma exterioară, văzută, a acestei Împărății pe pământ. Desăvârșirea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ se va produce la revenirea Domnului Isus. Așadar, Biserica reprezintă faza pământească a Împărăției, iar Împărăția este desăvârșirea Bisericii.

  1. Sensurile conceptului de Biserică
    1. Biserica universală este comunitatea tuturor celor răscumpărați de Dumnezeu prin Hristos și înnoiți de Duhul Sfânt de pretutindeni și din toate timpurile.
      • Domnul Hristos a vorbit despre o singură Biserică (Mat. 16:18);
      • El iubește Biserica și S-a jertfit pentru ea (Ef. 5:25);
      • El este capul Bisericii (Ef. 1:22; 5:23; Col. 1:18);
      • Apostolul Pavel, înainte de întoarcerea sa la Hristos, prigonise Biserica (1 Cor. 15:9);
      • În NT, Biserica universală este descrisă cu ajutorul mai multor metafore:
        • Trupul lui Hristos (Ef. 1:22; 3:6; 4:4, 12, 16; 5:23, 30; Col. 1:18, 24; 2:19; 3:15);
        • Mireasa lui Hristos (2 Cor. 11:2-3; Ef. 5:24-32; Ap. 19:7);
        • Turma lui Dumnezeu (Ioan 10:1 și urm.; Ev. 13:20; 1 Pet. 2:25);
        • Preoție sfântă (1 Pet. 2:5, 9; Ap. 1:6);
        • Un singur om nou (Ef. 2:15);
        • Poporul lui Dumnezeu (1 Pet. 2:9-10);
        • Cetățeni împreună cu sfinții (Ef. 2:19);
        • Templu/locaș al lui Dumnezeu (Ef. 2:21-22);
        • Casa lui Dumnezeu (1 Tim. 3:15; Ev. 10:21-22);
        • Stâlpul și temelia adevărului (1 Tim. 3:15).
    2. Biserica locală este un grup de credincioși răscumpărați de Dumnezeu prin Hristos și înnoiți de Duhul Sfânt, care se adună în același loc pentru a se închina lui Dumnezeu.
      • Scriitorii inspirați ai Noului Testament vorbesc despre biserici locale din: Ierusalim (Fapte 8:1; 11:22), Efes (Fapte 20:17), Chencrea (Rom. 16:1), Corint (1 Cor. 1:2; 2 Cor. 1:1), Laodicea (Col. 4:16) etc.
      • Atunci când găsim în NT forma de plural, „bisericile”, este vorba cu siguranță de comunități locale din Galatia (Gal. 1:2), Iudeea (1 Tes. 2:14) și Asia (Ap. 1:4).
      • Biserica locală nu este doar o parte a Bisericii universale, ci este chiar expresia (manifestarea) Bisericii universale într-un anumit loc.
  2. Înființarea Bisericii
    • Rădăcinile Bisericii se găsesc în Vechiul Testament, când Dumnezeu l-a ales pe Israel să-I fie popor. Pe această temelie, Dumnezeu promite încheierea unui Legământ nou (Ier. 31:31-34), prin care poporul lui Dumnezeu va fi înnoit spiritual (Ez. 36:25-27), dar și etnic (Is. 56:3).
    • Pentru înfăptuirea acestei înnoiri, era nevoie de un Legământ nou și, deci, de un alt fel de jertfă care să îl ratifice. Acest nou Legământ, aducător de viață nouă, este încheiat prin sângele Mântuitorului (Mat. 26:27-28), care S-a adus pe Sine jertfă „o dată pentru totdeauna” (Ev. 7:27).
    • Pe lângă jertfă, pentru înnoirea poporului lui Dumnezeu a fost nevoie și de învierea Domnului Hristos (1 Pet. 1:3), dar și de împuternicirea Duhului Sfânt (Fapte 1:8; 2:1-13).
    • Așadar, înființarea Bisericii ca popor înnoit al lui Dumnezeu este un proces compus din nașterea, jertfa, învierea Domnului Hristos și coborârea Duhului Sfânt la Cincizecime. Acesta din urmă este evenimentul cu care Dumnezeu definitivează înființarea Bisericii Sale.
  3. Scopurile Bisericii
    1. Închinarea
      • Prin închinare, poporul lui Dumnezeu recunoaște domnia lui Dumnezeu asupra sa (Ps. 97:1), sărbătorește lucrările Sale (Ps. 105:1-7) și Îi mulțumește prin laudă (Col. 3:16).
    2. Evanghelizarea
      • După învierea Sa, Mântuitorul le-a făgăduit apostolilor împuternicirea Duhului Sfânt, pentru ca aceștia să-L mărturisească pretutindeni (Fapte 1:8), ceea ce au și făcut (Marcu 16:20).
    3. Ucenicizarea
      • Porunca Mântuitorului cu privire la cei care se întorc la Dumnezeu în urma evanghelizării este ca ei să fie ucenicizați prin învățătură (Mat. 28:19-20; vezi și Fapte 11:19-30). Scopul ucenicizării este maturizarea duhovnicească a celor convertiți, pentru ca aceștia să-i ucenicizeze, la rândul lor, și pe alții.
    4. Slujirea
      • Așadar, pentru ca ucenicii să crească împreună, este nevoie ca ei să slujească în funcție de darurile și slujba încredințate de Dumnezeu. În felul acesta, Biserica, în calitatea ei de trup al lui Hristos, crește în sfințenie și unitate către deplinătatea asemănării cu Hristos (Ef. 4:11-16).
    5. Părtășia
      • Pentru a trăi viața nouă a Împărăției lui Dumnezeu împreună, credincioșii creștini trebuie să aibă comuniune unii cu alții, creându-se astfel, prin Duhul Sfânt, un climat al iubirii, înțelegerii, ajutorării și slujirii (Fapte 2:44-47; Fil. 2:1-2; 1 Ioan 1:7).
  4. Organizarea bisericii penticostale
    1. Slujirea în biserica penticostală
      • Teologia evanghelică, în general, și deci și cea penticostală, găsește că în Legământul cel nou preoția este universală. Spre deosebire de rânduielile vechiului Legământ, descrise în scripturile VT, odată cu întruparea Sa, Mântuitorul devine și rămâne singurul Mare Preot înaintea lui Dumnezeu (Ev. 3:1; 4:14-15). Slujba Sa de Mare Preot este eternă și netransferabilă (Ev. 7:17, 24).
      • Datorită harului Său, Dumnezeu îi face preoți pe toți credincioșii creștini, fără deosebire. În NT nu găsim distincția dintre cler și laici, ci toți cei care sunt în Hristos sunt preoți ai lui Dumnezeu, deoarece aduc jertfe duhovnicești, mijlocesc pentru lume și Îl vestesc acesteia pe Dumnezeu (1 Pet. 2:5, 9; Ap. 1:6).
      • Fiecare credincios este înzestrat de Dumnezeu cu daruri, pentru a face slujbe duhovnicești (Rom. 12:4-8; 1 Cor. 12:1-11, 28), iar unii dintre aceștia primesc daruri prin care Dumnezeu îi abilitează pentru slujirea conducătoare în Biserica Sa (Ef. 4:11-12).
      • Slujbele ecleziastice exercitate în bisericile penticostale din România, în acord cu Statutul slujitorului Bisericii Penticostale, art. 3, sunt următoarele:
        • PASTORII – slujitorii ordinați care răspund de toate problemele spirituale și administrative ale bisericii și oficiază toate actele de cult.
        • PREZBITERII – slujitorii ordinați care oficiază toate actele de cult în biserică, sub îndrumarea pastorului, în limitele delegării primite.
        • DIACONII – slujitorii ordinați care oficiază numai Cina Domnului, binecuvântările de copii și înmormântările, sub îndrumarea pastorului sau a prezbiterului și în limitele delegării primite.
        • MISIONARII – slujitorii recunoscuți trimiși de biserică în țară sau în străinătate pentru a înființa și consolida biserici noi.
        • PROOROCII – slujitorii recunoscuți care comunică mesaje din partea lui Dumnezeu, prin manifestarea slujbei profetice.
        • EVANGHELIȘTII – slujitorii recunoscuți și trimiși de biserică pentru a propovădui Evanghelia.
        • ÎNVĂȚĂTORII – slujitorii recunoscuți care se ocupă de educația biblică a credincioșilor.
    2. Disciplina în biserica penticostală
      • Conform Dogmaticii Cultului Creștin Penticostal (întocmite de Trandafir Șandru), prin disciplină se înțelege respectarea rânduielilor stabilite în sânul unei comunități. „Dar dacă voi zăbovi, să știi cum trebuie să te porți în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul și temelia adevărului” (1 Tim. 3:15); „căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate Bisericile sfinților” (1 Cor. 14:33). Credincioșii creștini trebuie să respecte autoritatea spirituală a slujitorilor Bisericii (Ev. 13:17).
      • Atunci când un creștin se abate de la Cuvântul lui Dumnezeu și de la rânduielile stabilite în acord cu acesta, el trebuie disciplinat, parcurgându-se următoarele etape biblice:
        • sfătuirea (Tit. 2:15);
        • mustrarea (Mat. 18:15; 1 Tim. 5:20; Tit 2:15);
        • restricționarea accesului la actele de cult (1 Cor. 11:26);
        • excluderea (Mat. 18:17; 1 Cor. 5:5, 13).
      • Biserica, prin slujitorii ei, nu se poate substitui dreptului Judecător, dar ea este chemată să vegheze ca în sânul ei credincioșii să-L slujească pe Dumnezeu.
      • Prin orice act de disciplinare, Biserica urmărește întotdeauna îndreptarea vieții credincioșilor, în vederea moștenirii de către aceștia a făgăduinței vieții eterne (1 Cor. 5:5).
      • Mai concret, conform Statutului de organizare și funcționare al Cultului Creștin Penticostal din România (art. 27), disciplina bisericească se exercită de către conducerea bisericii sub îndrumarea pastorului, cu următoarele scopuri:
        • pentru a păstra sănătatea morală și spirituală a bisericii;
        • pentru a păstra unitatea și armonia în cadrul bisericii;
        • pentru a îndemna la pocăință și pentru a-l recupera pe cel căzut;
        • pentru a păstra neștirbită mărturia bisericii în fața lumii.
      • Formele de disciplinare care se aplică în biserică sunt:
        • mustrare personală, de către pastor sau conducătorul bisericii;
        • mustrare în fața comitetului bisericii;
        • retragerea unor drepturi (dreptul de a sluji în biserică, dreptul de a participa la Cina Domnului) pe o perioadă determinată;
        • retragerea tuturor drepturilor de membru, pe o perioadă nedeterminată;
        • excluderea. Aceasta poate fi însoțită, după caz, de interdicția accesului persoanei excluse în locașul de cult al bisericii care a decis excluderea.
      • Repunerea în drepturi, respectiv reprimirea celui pus sub disciplină se face de către pastor împreună cu Comitetul bisericii, atunci când acesta:
        • se căiește din toată inima de abaterile sale;
        • face dovada că viața lui s-a îndreptat și că a fost iertat de Domnul pentru faptele sale;
        • se supune rânduielilor bisericii;
        • cere în scris să fie reprimit.
  5. Aplicație
    1. Verset de memorat: 1 Pet. 2:9.
    2. Întrebări de aplicație personală și discuție în grup:
      1. Care sunt cele două semnificații majore ale termenului Biserică?
      2. Care sunt evenimentele constitutive ale procesului de întemeiere a Bisericii?
    3. Teme de casă:
      1. Memorați pasajul din 1 Pet. 2:9;
      2. Examinați cu atenție pasajul din Ef. 4:11-16 și enumerați cât mai multe scopuri ale slujirii creștine, care reies din acest text.

Lesson 7

The Teaching about the Church

The Church is the earthly begining of the Kingdom of God and the external visible form of this Kingdom on earth. Perfection of the Kingdom of God on earth will occur at Lord Jesus’ return. Therefore, the Church represents the earthly phase of the Kingdom, and the Kingdom is the Church’s perfection.

  1. Meanings of the word “Church”
    1. The universal church is the community of all God’s people redeemed through Christ and renewed by the Holy Spirit from everywhere and from all times.
      • The Lord Jesus spoke of one Church (Matt. 16:18);
      • He loves the Church and He gave His life for the Church (Eph. 5:25);
      • He is the head of the Church (Eph. 1:22; 5:23; Col. 1:18);
      • Apostle Paul, before his conversion to Christ, persecuted the Church (1 Cor. 15:9);
      • In the New Testament, the universal church is described using several metaphors:
        • The body of Christ (Eph. 1:22; 3:6; 4:4, 12, 16; 5:23, 30; Col. 1:18, 24; 2:19; 3:15);
        • Christ’s Bride (2 Cor. 11:2-3; Eph. 5:24-32; Rev. 19:7);
        • Flock of God (John 10:1 and the following verses; Heb. 13:20; 1 Pet. 2:25);
        • Holy Priesthood (1 Pet. 2:5, 9; Rev. 1:6);
        • One new man (Eph. 2:15);
        • People of God (1 Pet. 2:9-10);
        • Citizens with the saints (Eph. 2:19);
        • Temple/holy place of God (Eph. 2:21-22);
        • House of God (1 Tim. 3:15; Heb. 10:21-22);
        • The pillar and the buttress of the truth (1 Tim. 3:15).
    2. The local Church is a group of believers redeemed by God through Christ and renewed by the Holy Spirit who are gathering in the same place to worship God.
      • The inspired writers of the New Testament talk about local Churches from: Jerusalem (Acts 8:1; 11:22), Ephesus (Acts 20:17), Cenchreae (Rom. 16:1), Corinth (1 Cor. 1:2; 2 Cor. 1:1), Laodicea (Col. 4:16) etc.
      • When we find the plural “churches” in the New Testament, it is certainly about local communities from Galatia (Gal. 1:2), Judea (1 Thess. 2:14), Asia (Rev. 1:4) and so on.
      • The local Church is not only a part of the universal church, but it is the live expression of the universal church in a certain place and time.
  2. The foundation of the Church
    • The roots of the Church are found in the Old Testament when God chose Israel to be His people. On this foundation, God promises to make a new Covenant (Jer. 31:31-34) through which God’s people will be renewed spiritually (Ez. 36:25-27) and ethnically (Isa. 56:3).
    • In order to accomplish this renewal, a new Covenant was necessary and thus, a different kind of sacrifice to ratify it. This new covenant, which brings new life, is ratified in the blood of Jesus Christ, our Saviour, (Mat. 26:27-28), who gave Himself as the Offering “once and forever” (Heb. 7:27).
    • Along with sacrifice, the Resurrection of Christ was needed (1 Pet. 1:3) for God’s people to be renewed and the empowerment of the Holy Spirit (Acts 1:8; 2:1-13).
    • Hence, the foundation of the Church as God’s renewed people is a complex process consisting of the incarnation, sacrifice and resurrection of Lord Christ and the descent of the Holy Spirit at Pentecost. God completes the foundation of His Church with this last event.
  3. Purposes of the Church
    1. Worship
      • By worship, God’s people recognize God’s s reign over them (Ps. 97:1), celebrate His mighty works (Ps. 105:1-7), and express their gratitude to God through praise (Col. 3:16).
    2. Evangelization
      • After His resurrection, the Lord promised the power of the Holy Spirit to His disciples so that they witness Him everywhere (Acts 1:8), which they did (Mark 16:20).
    3. Discipleship
      • The Lord’s command for those who are turning to God after evangelization is that they become disciples through baptism and Bible teaching (Matt. 28:19-20; see also Acts 11:19-30). The purpose of the discipleship is spiritual maturity of the converted so that they may be able to make other disciples.
    4. Ministering
      • For the disciples to grow together, they need to serve according to the gifts and ministry entrusted by God. In this way, the Church in its quality of body of Christ grows in holiness and unity toward Christ’s fullness (Eph. 4:11-16).
    5. Fellowship
      • In order to live the new life of the Kingdom of God together, Christian believers must have communion with one another, thereby creating a climate of love, understanding, helping and serving through the Holy Spirit (Acts 2:44-47; Phil. 2:1-2; 1 John 1:7).
  4. The Structure of the Pentecostal Church
    1. Ministering in the Pentecostal Church
      • Evangelical theology in general and hence Pentecostal theology affirms that priesthood in the new Covenant is universal. Unlike the Old Testament priestly system, Jesus, as God incarnate, becomes the only High Priest before God (Heb. 3:1; 4:14-15). His service of High Priest is eternal and non-transferable (Heb. 7:17, 24).
      • In His grace, God makes all Christian believers priests, indiscriminately. In the New Testament we find no distinction between clergy and lay men, but all who are in Christ are priests of God, as they bring up spiritual sacrifices, intercede for the world and proclaim God’s kingdom to the world (1 Pet. 2:5, 9; Rev. 1:6).
      • Every believer is endowed by God with gifts to do spiritual ministries (Rom. 12:4-8; 1 Cor. 12:1-11, 28). Some of them are entrusted with the proper gifts for leading all the activities in the Church (Eph. 4:11-12).
      • The ecclesiastical ministries of the Romanian Pentecostal Churches in accordance with the status of the Pentecostal Church minister, art. 3 are the following:
        • PASTORS – ordained ministers who are responsible for all spiritual and administrative problems of the church; they minister all the sacraments to the church.
        • PRESBYTERS – ordained ministers who serve all sacraments, under the guidance of the pastor, within the limits of the delegation received.
        • DEACONS – ordained ministers who only serve at the Lord’s Supper, dedication of children, and funerals, under the guidance of the pastor or presbyter, within the limits of the delegation received.
        • MISSIONARIES – ministers recognized and sent by the local church within their native country or abroad to found and consolidate new churches.
        • PROPHETS – ministers recognized by the local church who communicate messages from God through the gift of prophecy.
        • EVANGELISTS – ministers recognized and delegated by the local church to preach the Gospel to the unsaved.
        • TEACHERS – ministers recognized by the local church and entrusted with the Biblical education of the believers.
    2. Discipline in the Pentecostal Church
      • According to the Dogmatics of the Christian Pentecostal Denomination (written by Trandafir Șandru), by discipline we understand the abidance by the rules established within a community. “But if I am delayed, I write so that you may know how you ought to conduct yourself in the house of God, which is the Church of the living God, the pillar and ground of the truth” (1 Tim. 3:15); “For God is not the author of confusion but of peace, as in all the churches of the saints” (1 Cor. 14:33). Christian believers ought to respect the spiritual authority of church ministers (Heb. 13:17).
      • When a Christian deviates from God’s word he needs to be disciplined by following these biblical steps:
        • Exhortation (Tit 2:15)
        • Rebuke (Matt. 18:15; 1 Tim. 5:20; Tit 2:15);
        • Restricted access to acts of worship (1 Cor. 11:26);
        • Exclusion (Matt. 18:17; 1 Cor. 5:5, 13).
      • The Church, through its ministers, cannot replace the righteous Judge; yet, the Church is called to watch out so that the members of the Church serve God faithfully.
      • By any act of discipline, the Church always seeks to straighten the believers’ life in their pursuit of the eternal life (1 Cor. 5:5).
      • More specifically, according to the organizational and functional status of the Romanian Christian Pentecostal Denomination (art. 27), church discipline is managed by the leaders of the local church under the pastor’s guidance with the following purposes:
        • To preserve the moral and spiritual health of the Church;
        • To preserve the unity and harmony of the Church;
        • To urge to repentance and to recover the errant one;
        • To keep the testimony of the Church intact before the world;
      • Disciplinary methods practiced in the church are:
        • Personal rebuke by pastor or church leader;
        • Rebuke in front of the church board;
        • Deprivation of rights (the right to do any activity in the church, the right to participate in the Lord’s Supper) for a certain period of time;
        • Indefinite suspension of membership rights;
        • Exclusion. It may be accompanied, depending on the case, by prohibiting the access of the excluded person in the church facility.
      • Reinstatement of the disciplined person, made by pastor together with the church board when the formerly expelled:
        • Repents with all his/her heart of all deviation;
        • Proves that his/her life improved and that he/she was forgiven by the Lord for his/her deeds;
        • Obeys church ordinances;
        • Submits a written request to be reinstated.
  5. Application
    1. Verse to be memorized: 1 Pet. 2:9.
    2. Questions for personal application and group discussion:
      1. What are the two major meanings of the term Church?
      2. What are the events that constitute the process of founding the Church?
    3. Homework:
      1. Memorize the passage from 1 Pet. 2:9;
      2. Carefully examine the passage from Ephesians 4:11-16 and list as many goals as possible of Christian ministry mentioned this text.
↓↓
↑↑

Lecția 8

Învățătura despre revenirea Domnului Isus și sfârșitul veacului

În prezenta lecțiune vom aprofunda învățătura despre evenimentele viitoare, așa cum sunt ele reflectate în profețiile biblice.

  1. Ce sunt revenirea Domnului Isus și sfârșitul veacului?
    1. Definiția revenirii Domnului

      2. Prin revenirea Domnului Isus înțelegem întoarcerea literală a Domnului Isus pe pământ, întoarcere care se va face cu scopul luării la cer a celor credincioși și a răsplătirii lor, dar și cu scopul judecării și pedepsirii celor necredincioși.

    2. Definiția sfârșitului veacului

      3. Prin sfârșitul veacului înțelegem ultima fază a existenței lumii acesteia, când se vor întâmpla evenimentele cu caracter apocaliptic profețite în Sfânta Scriptură.

  2. Timpul revenirii Domnului Isus

    3. Ce ne spune Biblia despre data revenirii Domnului Isus? Trebuie să observăm că această întrebare nu este lăsată fără răspuns. Domnul Isus a dat următoarele răspunsuri:

    1. „Nimeni nu știe nici ziua și nici ceasul” venirii Domnului (Mat. 24:36; 42-44; Fapte 1:7)
      • Ziua venirii Domnului nu este dată pentru a fi revelată. Ea reprezintă una dintre tainele lui Dumnezeu.
    2. „Băgați de seamă să nu vă înșele cineva” (Luca 21:7-8)
      • Isus avertizează cu privire la prorocii mincinoși care vor încerca să înșele pe cei credincioși. Deși Isus spune că nimeni nu poate cunoaște ziua revenirii Sale, unii au încercat să fixeze această dată și, astfel, au înșelat pe mulți.
    3. „Stăpânul zăbovește să vină” (Luca 1:11-28; Mat. 25:19; 2 Pet. 3:3-9)
      • Venirea comportă o amânare.
    4. „Iată eu vin curând” – venirea Domnului este iminentă (Ap. 22:12)
      • Deși venirea Domnului comportă o amânare motivată de răbdarea lui Dumnezeu, totuși ea se poate realiza în orice moment.
    5. Venirea Domnului va fi anunțată de semne prevestitoare (Mt. 24:32-33)
      • Potrivit Scripturii, venirea Domnului va fi precedată de următoarele semne: profeți mincinoși și minuni înșelătoare (Mat. 24:4-5); războaie (Mat. 24:6); foamete (Mat. 24:7); epidemii devastatoare (Mat. 24:7; Luca 21:11); cutremure de pământ (Mat. 24:7); persecuție (Mat. 24:9); apostazie și înmulțirea fărădelegii (Mat. 24:10-12); formalism religios (Mat. 24:12); creșterea cunoștinței (Dan. 12:4).

    Observație: Niciodată nu trebuie să ne lăsăm impresionați de declarațiile îndrăznețe ale unora care pretind că ar fi avut vreo „revelație” sau că au descoperit din cercetarea Bibliei data când va veni Domnul. Orice fixare a vreunei date este în dezacord cu cuvintele Domnului Isus și, prin urmare, falsă.

  3. Evenimentele profețite în Biblie pentru sfârșitul veacului

    4. În conformitate cu profețiile biblice, la sfârșitul veacului se vor desfășura următoarele evenimente:

    1. Răpirea Bisericii (1 Tes. 4:15-16)

      2. Răpirea Bisericii la cer este primul eveniment eshatologic care urmează să aibă loc.

      Cum va fi răpirea Bisericii și ce se va întâmpla în ziua aceea?

      1. La răpire va fi dat un semnal prin sunetul unei trâmbițe (1 Tes. 4:16; 1 Cor. 15:52);
      2. Isus va veni în văzduh ca să ia cu Sine pe ai Săi (1 Tes. 4:17; Ioan 14:2-3);
      3. Cei morți în Hristos vor învia (1 Tes. 4:16);
      4. Credincioșii care vor fi în viață în ziua răpirii vor fi transformați în trupuri de slavă (1 Cor. 15:51-54). Creștinii care vor fi murit până în ceasul răpirii vor fi înviați din morți și vor primi trupuri de slavă asemănătoare trupului înviat al Domnului Isus (Fil. 3:21). Creștinii care vor fi prinși în viață în ceasul răpirii vor fi schimbați „într-o clipă” în felul celor înviați din morți (1 Cor. 15:51-52).
      5. Cei înviați și cei transformați, uniți într-un singur grup, vor fi apoi răpiți în nori și se vor întâlni cu Domnul Isus în văzduh (1 Tes. 4:17).
      6. Cu toții vor fi duși în locul din Cer pregătit de Domnul Isus pentru Biserica Sa, unde fiecare credincios va fi răsplătit după ostenelile sale (Ioan 14:2-3; 1 Cor. 3:13-15; 2 Cor. 5:10).
    2. Necazul cel Mare

      3. După răpirea Bisericii la cer, pe pământ va urma o perioadă de mare încercare, perioadă cunoscută sub numele de „necazul cel mare”.

      • Cele mai importante texte biblice în care se învață despre vremea „necazului cel mare” sunt: Dan. 9:24-27; 12:1; Ier. 30:4-7; Is. 24:17-21; 26:20; Mat. 24:21-35; Ap. 3:10; 7:14.
      • Evenimentele care se vor desfășura în vremea necazului cel mare sunt descrise în detaliu în Ap. 6:1-19:1.
      • Perioada necazului celui mare va dura aproximativ șapte ani (Dan. 9:24-27; Ap. 12:14; 11:2; 12:6) și se va încheia odată cu a doua venire a Domnului Isus pe norii cerului (Mat. 24:29-30).

      Ce se va întâmpla în perioada necazului celui mare?

      1. În vremea necazului celui mare se va arăta Antihristul, care va instaura un regim politic satanic (Dan. 9:26-27; Ap. 13:1-10).
      2. Antihristul va fi ajutat de „prorocul mincinos” – liderul religiei satanice (Ap. 13:11-18; 16:13; 19:20). Prorocul mincinos va face semne mari, cu scopul de a înșela întreaga omenire prin a o face să se închine Antihristului.
      3. Omenirea va fi controlată economic prin impunerea semnului 666, fără de care nimeni nu va putea cumpăra sau vinde (Ap. 13:16-18).
      4. Peste pământul apostat va veni mânia lui Dumnezeu, care va fi exprimată prin judecățile succesive asociate cu cele șapte peceți, cele șapte trâmbițe și cele șapte potire (Ap. 6:1; 8:1-2; 15:1; 16:1).
      5. Cei care vor refuza să primească semnul fiarei vor fi persecutați și martirizați (Ap. 13:7; 6:9-11; 7:13-17).
      6. Poporul Israel se va împotrivi regimului politic antihristic și se va întoarce la Domnul Isus (Zah. 12:1-10; Ap. 7:1-8; 11:1-13; 12:1-17).
      7. Războiul de la Armaghedon (Ap. 16:12-16). Din cauza împotrivirii față de regimul său, Antihristul va porni războiul de exterminare a poporului Israel (Zah. 14:2-21) și va avea o biruință parțială asupra poporului ales (Ap. 12:13-17; Zah. 13:8-9; 14:1-2). Războiul de la Armaghedon se va sfârși cu revenirea salvatoare a Domnului Isus, care va veni cu slava mare și va nimici națiunile adunate împotriva poporului Domnului (Zah. 14:3-15; Ap. 19:11-20).
    3. A doua venire a Domnului Isus Hristos pe pământ

      4. Ce se va întâmpla la a doua venire a Domnului Isus?

      1. Domnul Isus va veni în mod vizibil, cu mare slavă, pe norii cerului (Mat. 24:30).
      2. Vor avea loc fenomene cosmice catastrofice (Mat. 24:29; Luca 21:25-26).
      3. Domnul Isus va interveni și va pune capăt războiului de la Armaghedon (Zah. 14:3-13; Ap. 19:11-21). Fiara (Antihristul) și prorocul mincinos vor fi prinși și aruncați de vii în iazul de foc, iar armatele lor vor fi nimicite (Ap. 19:20-21).
      4. Națiunile vor fi judecate (Mat. 25:31-46). Cei care vor fi primit semnul fiarei vor fi pedepsiți și aruncați în iazul de foc (Ap. 14:9-11; Mat. 25:41), iar biruitorii fiarei vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu (Mat. 25:34).
      5. Diavolul va fi legat pentru o mie de ani (Ap. 20:1-3).
      6. Martirii din timpul necazului celui mare vor fi înviați (Ap. 20:4-6).
      7. Va avea loc ospățul nunții Mielului (Ap. 19:6-9).
      8. Domnul va așeza Împărăția de o mie de ani (Is. 11:1-11; 35:1-10; Ap. 20:4-6).
    4. Mileniul (Împărăția de o mie de ani)

      5. Domnul Isus va așeza pe pământ Împărăția Sa. Va fi o vreme de pace deplină, sfințire și dreptate. Natura se va regenera, fiarele pământului vor trăi în armonie, oamenii vor fi binecuvântați cu viață lungă, iar Biserica slăvită va guverna împreună cu Hristos (Is. 11:6-9; 65:20-25; Ap. 20:6).

    5. Dezlegarea lui Satan pentru puțină vreme

      6. La sfârșitul celor o mie de ani, Diavolul va fi dezlegat pentru puțină vreme. El va înșela națiunile care vor popula mileniul și va provoca un război de răzvrătire împotriva conducerii teocratice instituite de Domnul. Aceste armate vor înconjura „tabăra sfinților și cetatea preaiubită”. Dumnezeu va trimite un foc din cer care va nimici acele armate, iar Diavolul va fi aruncat în iazul de foc și de pucioasă (Ap. 20:7-10).

    6. Învierea și judecata de apoi

      7. Sfârșitul mileniului va fi urmat de învierea a doua și de judecata de la tronul cel mare și alb. Toți cei care nu au avut parte de învierea bună (Ev. 11:35; Fil. 3:10-11) vor învia la sfârșitul mileniului și vor fi judecați după faptele lor. Cei al căror nume nu a fost găsit în cartea vieții vor fi aruncați în iazul de foc (Ap. 20:11-15).

    7. Starea finală (rai sau iad)

      8. Ordinea prezentă a creației va fi distrusă; cerul și pământul actual vor pieri (2 Pet. 3:10-14; Ap. 20:11). În locul ordinii prezente, Dumnezeu va aduce un cer nou și un pământ nou (Ap. 21:1). Domnul Isus va preda Împărăția în mâinile lui Dumnezeu-Tatăl „pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți” (1 Cor. 15:24-28). Starea finală va fi așezată prin trimiterea definitivă a celor nemântuiți în pedeapsa focului Gheenei (Ap. 20:15; Mat. 25:41) și prin răsplătirea celor mântuiți în Noul Ierusalim, unde vor fi pentru totdeauna cu Domnul (Ap. 21:3-4; 22:1-5).

  4. Aplicație
    1. Versete de memorat: 1 Tes. 4:15-17.
    2. Întrebări de aplicație personală și discuție în grup:
      1. Identificați evenimentele din vremea sfârșitului și discutați ordinea în care se vor petrece aceste evenimente.
    3. Teme de casă:
      1. Memorați pasajul din 1 Tes. 4:15-17;
      2. Meditați la răpirea bisericii și la revenirea Domnului Isus. Ce credeți că ar putea să vă împiedice să fiți răpiți împreună cu Biserica Domnului?

Lesson 8

The Teaching about Lord Jesus’ Return and the End Time

In this lesson we will consider the teaching about future events as presented in the biblical prophecies.

  1. What are Lord Jesus’ Return and the End Time?
    1. Definition of the Lord’s Return

      2. By the return of Jesus Christ we understand his literal return on earth, return which has the purpose of taking his faithful up into heaven and of rewarding them, but also for the purpose of judging and punishing the unbelievers.

    2. Definition of the End Time

      3. By the End Time we understand the last phase of the history of this world when the apocalyptic events that have been prophesied in the Bible will come to pass.

  2. The time of Lord Jesus’ return

    3. What does the Bible say about the time of Jesus’ return? We should note that this question is not left unanswered. Lord Jesus provided the following answers:

    1. “No one knows the day or the hour” of the Lord’s coming (Matt. 24:36; 42-44; Acts 1:7)
      • The exact time of the Lord’s coming is not revealed. It is one of God’s mysteries.
    2. “Take heed that that you not be deceived” (Luke 21:7-8)
      • Jesus warns about false prophets who will try to deceive believers. Although Jesus says that no one can know the time of His return, some would try to find out this date and deceive many people.
    3. “My Master is delaying his coming” (Luke 1:11-28; Matt. 25:19; 2 Pet. 3:3-9)
      • the second coming includes a delay.
    4. “And behold, I am coming quickly” – the Lord’s coming is imminent (Rev. 22:12)
      • Although the Lord’s coming involves a delay motivated by God’s patience, yet it can take place at any time.
    5. The Lord’s coming will be announced by omens (Matt. 24:32-33)
      • According to the Bible, Jesus’s coming will be preceded by the following signs: false prophets and deceitful wonders (Matt. 24:4-5); wars (Matt. 24:6); famine (Matt. 24:7); devastating epidemics (Matt. 24:7; Luke 21:11); earth quakes (Matt. 24:7); persecution (Matt. 24:9); apostasy and propagation of lawlessness (Matt. 24:10-12); religious formalism (Matt. 24:12); growth of knowledge (Dan. 12:4).

    Note: We must never let ourselves be impressed by bold statements of some who claim to have ever had a “revelation” or have discovered by Bible research when the Lord comes. Any attempt to set a certain date comes in disagreement with Jesus’ own words and therefore is wrong.

  3. The events prophesied in the Bible in relation to the end time

    4. According to the biblical prophesies, the following events will take place by the end of the age:

    1. The Rapture of the Church (1 Thess. 4:15-16)

      2. The Rapture is the first eschatological event which is about to take place.

      How will the Rapture be and what will happen that day?

      1. At Rapture time, a signal by trumpet will be given (1 Thess. 4:16; 1 Cor. 15:52);
      2. Jesus will come on the clouds to take His own to Himself (1 Thess. 4:17; John 14:2-3);
      3. Those who died in Christ will rise (1 Thess. 4:16);
      4. Believers still alive in the day of the Rapture will be given glorified bodies (1 Cor. 15:51-54). Christians who died before the Rapture will be raised from the dead and they will receive glorified bodies, similar to the body of the resurrected Christ (Phil. 3:21). Christians who are still alive at the Rapture will be changed “in a moment” like those believers resurrected from the dead (1 Cor. 15:51-52).
      5. The resurrected and the transformed believers, united in one group, will then be caught up in the clouds to meet Lord Jesus in the air (1 Thess. 4:17).
      6. All will be taken to the place prepared for His Church in heaven by the Lord Jesus where each believer will be rewarded for his labours (John 14:2-3; 1 Cor. 3:13-15; 2 Cor. 5:10).
    2. The Great Tribulation

      3. After the Rapture of the Church into heaven, there will be a period of great trial on earth, known as the “Great Tribulation”.

      • The most important biblical texts which teach about the time of the “Great Tribulation” are: Dan. 9:24-27; 12:1; Jer. 30:4-7; Is. 24:17-21; 26:20; Matt. 24:21-35; Rev. 3:10; 7:14.
      • The events that will take place during the Great Tribulation are described in detail in Rev. 6:1-19:1.
      • The Great Tribulation time will last approximately seven years (Dan. 9:24-27; Rev. 12:14; 11:2; 12:6) and will end with Lord Jesus’ second coming on the clouds of heaven (Matt. 24:29-30).

      What will happen during the Great Tribulation?

      1. The Antichrist will appear During the Great Tribulation and he will establish a satanic political regime (Dan. 9:26-27; Rev. 13:1-10).
      2. The Antichrist will be assisted by the “false prophet” – the leader of the satanic religion (Rev. 13:11-18; 16:13; 19:20). The false prophet will make great signs in order to deceive the entire mankind and to convince it to worship the Antichrist.
      3. Mankind will be economically controlled by the imposing of a 666 sign without which no one will be able to buy or sell (Rev. 13:16-18).
      4. The wrath of God will come upon the apostate earth and will be unleashed through successive judgments associated with the seven seals, the seven trumpets and the seven cups (Rev. 6:1; 8:1-2; 15:1; 16:1).
      5. Those who will refuse to accept the mark of the beast will be persecuted and martyred (Rev. 13:7; 6:9-11; 7:13-17).
      6. The people of Israel will resist the political regime of Antichrist and will return to the Lord Jesus (Zech. 12:1-10; Rev. 7:1-8; 11:1-13; 12:1-17).
      7. The war of Armageddon (Rev. 16:12-16). Because of the opposition raised against his regime, the Antichrist will start the extermination war against Israel (Zech. 14:2-21) and will have a partial victory over the chosen people (Rev. 12:13-17; Zech. 13:8-9; 14:1-2). The war of Armageddon will end with the Lord Jesus’ saving return. He will come with great glory and will destroy the nations gathered against the Lord’s people (Zech. 14:3-15; Rev. 19:11-20).
    3. The second coming of the Lord Jesus Christ on Earth

      4. What will happen at the second coming of the Lord Jesus?

      1. The Lord Jesus will visibly come with great glory on the clouds of heaven (Matt. 24:30).
      2. There will be catastrophic cosmic phenomena (Matt. 24:29; Luke 21:25-26).
      3. Lord Jesus will intervene to end the war of Armageddon (Zech. 14:3-13); Rev. 19:11-21). The beast (Antichrist) and the false prophet will be captured and cast alive into the lake of fire, and their armies will be destroyed (Rev. 19:20-21).
      4. The nations will be judged (Matt. 25:31-46). Those who have received the mark of the beast will be punished and cast into the lake of fire (Rev. 14:9-11; Matt. 25:41) and those who overcame the beast will inherit the kingdom of God (Matt. 25:34).
      5. Satan will be bound for a thousand years (Rev. 20:1-3).
      6. The martyrs from the Great Tribulation will be raised (Rev. 20:4-6).
      7. The Wedding of the Lamb of God will begin (Rev. 19:6-9).
      8. The Lord will inaugurate His one thousand years reign (Isa. 11:1-11; 35:1-10; Rev. 20:4-6).
    4. The Millennium

      5. Lord Jesus will establish His Kingdom on earth. It will be a time of perfect peace, holiness and righteousness. Nature will regenerate, wild animals will live in harmony, people will be blessed with long life, and the glorious Church will rule with Christ (Is. 11:6-9; 65:20-25; Rev. 20:6).

    5. Releasing Satan for a short period of time

      6. At the end of the thousand years, Satan will be released for a short period of time. He will deceive the nations who populate the Earth in the millennium and will organize a rebellion against the theocratic leadership established by the Lord. The armies of the nations will surround “the camp of the saints and the beloved city”. God will send fire from heaven to destroy those armies, and Satan will be cast into the lake of fire and brimstone (Rev. 20:7-10).

    6. Resurrection and Judgment

      7. The end of the millennium will be followed by the second resurrection and the judgment held in front of the great white throne. All those who were not raised at the first resurrection (Heb. 11:35; Phil. 3:10-11) will rise at the end of the millennium and will be judged for their deeds. Anyone not found in the Book of Life will be cast in the lake of fire (Rev. 20:11-15).

    7. The final state (heaven or hell)

      8. The present order of creation will be destroyed; the actual earth and heaven will perish (2 Pet. 3:10-14; Rev. 20:11). Instead, God will bring a new heaven and a new earth (Rev. 21:1). The Lord Jesus will hand the Kingdom to God the Father so “that God may be all in all” (1 Cor. 15:24-28). The final state will be set by finally sending the unsaved in the fire of hell (Rev. 20:15; Matt. 25:41) and by rewarding the saved in the New Jerusalem, where they will be with God forever (Rev. 21:3-4; 22:1-5).

  4. Application
    1. Verses to be memorized: 1 Thess. 4:15-17.
    2. Questions for personal application and group discussion:
      1. Identify the events from the end of the age and discuss the order in which these events will take place.
    3. Homework:
      1. Memorize the passage from 1 Thess. 4:15-17;
      2. Meditate on the rapture of the Church and Lord Jesus’ return. What do you think might prevent you from being part of the rapture of Lord’s Church?
↓↓
↑↑

Lecția 9

Învățătura despre înviere, judecata de apoi și starea finală

Pe lângă planul lui Dumnezeu cu privire la evenimentele din vremea de pe urmă, există un plan divin pentru om ca individ. Acest plan cuprinde etapele rânduite de Dumnezeu pentru om, și anume: (1) nașterea; (2) viața de pe pământ; (3) moartea; (4) starea intermediară; (5) învierea viitoare; (6) judecata de apoi; (7) starea veșnică: raiul lui Dumnezeu pentru cei credincioși și iazul de foc pentru cei necredincioși. În această lecțiune vom aprofunda învățătura biblică despre învierea morților, judecata viitoare și starea finală.

  1. Învierea morților
    1. Ce este învierea morților?

      2. Definiție: Învierea este repunerea trupului, a duhului și a sufletului împreună prin readucerea la viață a trupului fizic.

      Observație: După moartea fizică, sufletul omului continuă să existe într-o stare de deplină conștiență de sine. Indiferent dacă omul a fost credincios lui Dumnezeu sau nu, sufletul omului decedat trăiește și după moartea trupului fizic. Cei care au fost credincioși în viața de pe pământ, după moarte vor fi pentru totdeauna cu Domnul, iar cei necredincioși vor fi pedepsiți în Gheenă pentru veșnicie (Mat. 10:28; 22:32; Luca 16:19-31; 2 Cor. 5:1-10; Fil. 1:21-23; Ap. 6:9-11; 7:9-17; 20:12; Ev. 12:23).

    2. Învierea viitoare va fi o înviere a trupului fizic

      3. Biblia învață că trupul muritor va fi adus la viață. Învierea nu va avea loc într-o formă necorporală imaterială. După învățătura NT, la învierea de apoi cei morți vor primi trupuri fizice constituite din carne și oase. Acest adevăr este susținut de următoarele referințe biblice: Rom. 8:11; Fil. 3:21; 1 Cor. 15:42-44.

      Învierea presupune așezarea sufletului într-un trup material asemănător trupului înviat al Domnului Isus (Fil. 3:21). După cum trupul înviat al Domnului Isus nu a fost un spirit (duh) în formă trupească, ci a fost un trup fizic real, capabil să consume alimente (Luca 24:36-43), la fel vor fi și trupurile învierii viitoare. Trupul înviat al Domnului Isus reprezintă prototipul trupurilor înviate ale celor mântuiți.

    3. Cu ce trup vor învia morții?

      4. În 1 Cor. 15:35-58, Apostolul Pavel arată că învierea morților nu va fi o simplă resuscitare a trupului care a murit (cum a fost învierea lui Lazăr sau a fiului văduvei din Nain). Trupul învierii din ziua de apoi, cu toate că va fi tot trup, va fi diferit de trupul muritor pe care îl avem în prezent. Pavel anticipă două întrebări legate de natura trupului înviat:

      1. Cum va arăta trupul învierii?
        • Trupurile învierii celor credincioși vor fi după modelul trupului înviat al lui Isus, care este prototipul trupurilor învierii noastre.
          • în Fil. 3:21, apostolul afirmă că Isus „va schimba trupul stării noastre smerite și-l va face asemenea trupului slavei Sale”;
          • în 1 Cor. 15:49, în contextul dezbaterii despre natura trupului învierii, după ce este făcută paralela dintre Adam și Isus, Pavel conclude cu afirmația: „după cum am purtat chipul celui pământesc, tot așa vom purta și chipul Celui ceresc”;
          • despre natura trupurilor înviate ale morților necredincioși, Biblia nu spune nimic. În baza principiului mai larg conform căruia Dumnezeu dă fiecărei făpturi un trup potrivit pentru mediul în care trebuie să trăiască (vezi 1 Cor. 15:38-40), putem afirma că cei nemântuiți la înviere vor avea un trup potrivit cu locul de groază din iad, în care își vor petrece veșnicia.

        Observație: Trupul înviat al lui Isus nu a fost o apariție de tip hologramă, nici un duh în formă trupească, ci a fost un trup fizic real. Evangheliștii afirmă că trupul lui Isus a fost un trup material format din carne și oase (Luca 24:39), care a putut fi atins de apostoli (Luca 24:36-40; Ioan 20:20, 24-29).

      2. Care este relația dintre trupul actual și trupul învierii?
        • Pavel compară învierea cu raportul dintre sămânța semănată în pământ și planta care răsare (1 Cor. 15:36-58). Analogia lui Pavel scoate în evidență două adevăruri fundamentale:
          • După cum între sămânța semănată și planta care răsare există continuitate, tot așa între trupul muritor și trupul înviat există continuitate. Natura seminței semănate dă natura plantei care răsare; tot așa natura fizică a trupului mort va da natura fizică a trupului înviat.
          • După cum între sămânța semănată și planta care răsare există schimbare și transformare, tot așa între trupul muritor și trupul înviat există schimbare și transformare.
        • Schimbarea este subliniată de Pavel prin accentuarea a cinci contraste între trupul muritor și trupul înviat:
          • trupul muritor este semănat în putrezire – trupul înviat învie în neputrezire (1 Cor. 15:42);
          • trupul muritor este semănat în ocară – trupul înviat învie în slavă (1 Cor. 15:43);
          • trupul muritor este semănat în neputință – trupul înviat învie în putere (1 Cor. 15:43);
          • trupul muritor este semănat ca trup firesc – trupul înviat va fi un trup duhovnicesc (1 Cor. 15:44);
          • trupul prezent este semănat trup muritor – trupul înviat va fi un trup nemuritor (1 Cor. 15:53-55).

        Așadar, între trupul muritor și trupul înviat există o relație de continuitate și o relație de schimbare. Continuitatea constă în păstrarea esenței de trup fizic, iar schimbarea este comparată cu schimbarea dintre sămânța semănată și planta care răsare. La înviere nu vom învia în actualele trupuri muritoare; în trupul învierii nu vom purta neputințele și infirmitățile trupului prezent.

    4. Cetele învierii

      5. Pavel afirmă că, „după cum toți mor în Adam, tot așa, toți vor învia în Hristos, dar fiecare la rândul cetei lui” (1 Cor. 15:22-23). Biblia ne spune că vor fi două învieri:

      1. Învierea celor credincioși (întâia înviere). Această înviere are două dimensiuni:
        • învierea celor morți în Hristos, care va avea loc la răpirea Bisericii (1 Tes. 4:16);
        • învierea sfinților din VT și a celor care vor fi martirizați în timpul necazului celui mare, care va avea loc la a doua venire a Domnului (Ap. 20:1-6).
      2. Învierea celor nedrepți (a doua înviere) – va avea loc după Împărăția de o mie de ani (Ap. 20:5-15).

      Prima înviere va fi pentru mântuire și răsplătire (1 Cor. 15:23), a doua înviere va fi pentru pierzare și pedeapsă.

  2. Judecata de apoi
    1. Judecata de apoi este inevitabilă

      2. Nimeni nu are imunitate în fața judecății de apoi. Biblia ne învață că nimeni nu poate fugi de judecata lui Dumnezeu (2 Cor. 5:10; Ev. 9:27; Ecl. 11:9; 12:14).

    2. Identitatea Judecătorului din ziua de apoi

      3. Potrivit Bibliei, Judecătorul din ziua de apoi va fi Dumnezeu-Tatăl (1 Pet. 1:17; Ev. 12:23), numit „Judecătorul tuturor”, care va judeca prin Domnul Isus Hristos (Ioan 5:22; Fapte 17:31; 2 Cor. 5:10) și care va fi asistat de cei sfinți glorificați alături de Isus (1 Cor. 6:2-3).

      Observație: Cel care este Mântuitor acum va fi Judecător în ziua de apoi. Cel prin care s-a realizat mântuirea va fi și cel prin care se va face judecata.

    3. Ce va judeca Dumnezeu în ziua de apoi?

      4. Patru aspecte legate de viețuirea de pe pământ vor fi aduse în atenția judecății divine:

      1. toate faptele făcute, bune sau rele (2 Cor. 5:10; Ecl. 12:14; Ap. 20:12);
      2. fiecare cuvânt care a fost rostit (Mat. 12:36);
      3. gândurile ascunse ale oamenilor (1 Cor. 4:5);
      4. comunicarea făcută prin limbajul non-verbal (Prov. 6:13).
    4. Cum va fi judecata de apoi?

      5. Punând împreună informațiile din mai multe pasaje biblice, putem face următoarele observații:

      1. judecata va fi universală (1 Cor. 5:10; Mat. 25:32; Dan. 7:10);
      2. judecata va fi publică (Luca 12:2-3);
      3. judecata va fi potrivit faptelor (Ap. 20:12);
      4. judecata va fi bazată pe adevăr (Ap. 16:7; Ioan 8:16);
      5. la judecată oamenii vor fi acuzați de cei sfinți (Mat. 12:41-42);
      6. judecata va fi dreaptă și fără părtinire (Ps. 9:8; Fapte 17:31; Is. 11:3);
      7. judecata va fi irevocabilă și definitivă (Mat. 7:23);
      8. judecata va fi convingătoare și înfricoșătoare (Iuda 14-15; Dan. 7:9-10).

      Finalitatea judecății va consta în răsplătirea fiecăruia după faptele sale. Cei mântuiți vor fi răsplătiți pentru ostenelile lor în Domnul, iar cei nemântuiți vor fi pedepsiți după faptele lor. Cei mântuiți se vor duce în slavă și viață veșnică, iar cei nemântuiți în ocară și rușine veșnică (Dan. 12:2).

  3. Starea finală

    4. Definiție: Prin starea finală înțelegem condiția pe care o vor avea oamenii în eternitate, precum și locul în care aceștia își vor petrece veșnicia. Potrivit Bibliei, există două condiții și două locuri veșnice:

    • starea de mântuit, petrecută în raiul lui Dumnezeu;
    • starea de osândit, petrecută în iazul de foc și pucioasă.

    Focul Gheenei

    1. Suferințele iadului vor fi atât suferințe sufletești, cât și suferințe trupești

      2. Unii cred că suferințele iadului nu vor fi suferințe trupești, ci doar sufletești. Această înțelegere este contrazisă de Biblie, care ne învață că în iad vor fi pedepse care vor avea legătură atât cu sufletul, cât și cu trupul celor pierduți (Mat. 5:29-30; 10:28).

    2. Chinul iadului va fi etern

      3. Există câteva curente de gândire care contestă eternitatea iadului:

      • unii susțin teoria mântuirii universale, conform căreia toți oamenii vor fi mântuiți, ba chiar și Diavolul și demonii lui. Potrivit acestei teorii, un Dumnezeu iubitor și bun nu va putea să pedepsească etern făpturi pe care le iubește și pe care le-a creat. Această învățătură ignoră sute de texte biblice în care este afirmată judecata lui Dumnezeu și pierzarea celor necredincioși.
      • alții au îmbrățișat teoria anihilării sau a nemuririi condiționate, care susține că doar cei mântuiți vor trăi etern. Cei nemântuiți vor fi nimiciți, în sensul că existența lor va înceta. După această teorie, sufletele celor nemântuiți sunt anihilate la moarte și nu vor avea parte de înviere.

      Biblia respinge aceste învățături arătând că omul este o ființă cu suflet nemuritor. Textele biblice subliniază caracterul etern al infernului: Mat. 25:41 – „focul cel veșnic”; Marcu 9:43 – „focul care nu se stinge”; Marcu 9:48 – „unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge”; Mat. 25:46 – „pedeapsă veșnică”; 2 Tes. 1:7-9 – „pierzare veșnică de la fața Domnului”; Ap. 14:11 – „fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor”; Ap. 20:10 – „și vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor”. Pe baza acestor texte biblice afirmăm cu certitudine că iadul va fi o stare veșnică.

    3. Cum va fi în iad?

      4. Cu privire la condițiile din iad, afirmăm următoarele:

      1. în iad va fi despărțire veșnică de Dumnezeu și de fericire (Mat. 7:23; 25:41);
      2. în iad va fi întunericul de afară (Mat. 22:13);
      3. în iad vor fi foc, pucioasă și văpaie (Ap. 20:15);
      4. în iad vor fi viermele care nu moare și focul care nu se stinge (Is. 14:11; Marcu 9:44);
      5. în iad, condamnații vor conștientiza deșertăciunea lucrurilor pentru care au pierdut mântuirea (Luca 16:23);
      6. în iad va fi pierzare veșnică (Mat. 25:46);
      7. în iad vor fi rușine și ocară veșnică (Dan. 12:2);
      8. în iad, pedeapsa va fi gradată în funcție de vinovăție și de măsura revelației divine de care a avut parte fiecare suflet (Luca 12:47-48; Mat. 11:20-24);
      9. în iad nimeni nu se va putea apăra (Mat. 22:13);
      10. iadul va fi locul suferinței în formă maximală (Mat. 22:13; Ap. 20:10; 14:9-11);
      11. în iad nu va fi odihnă (Ap. 14:11);
      12. în iad va fi tortură veșnică (Ap. 20:10; 14:10; Luca 16:24; Mat. 18:34).

      Natura iadului este foc și tortură. În Ap. 20:10 este scris: „vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor”. În spatele expresiei „vor fi munciți” se găsește grecescul basanizō, care înseamnă „a tortura”, „a chinui”, „a hărțui”.

    4. Cine va merge în iad?

      5. La această întrebare, Biblia ne răspunde următoarele:

      1. în iad vor fi trimiși Diavolul și demonii lui (Mat. 25:41);
      2. în iad vor fi aruncați toți oamenii necredincioși (1 Cor. 6:9-10; Ap. 21:8; 21:27; 22:15; Mat. 5:22);
      3. în iad vor fi pierduți cei care refuză credința și botezul (Marcu 16:16);
      4. în iad vor fi trimiși cei care păcătuiesc cu voia după ce au cunoscut pe Domnul (Ev. 10:27; Mat. 7:21-23).

    Raiul lui Dumnezeu

    1. Raiul lui Dumnezeu este un loc real

      2. Raiul lui Dumnezeu nu trebuie înțeles ca o stare în care se găsesc cei mântuiți, ci ca loc în care se locuiește. Raiul lui Dumnezeu este un loc, nu o stare spirituală. Raiul este o cetate zidită special de Dumnezeu (Ev. 11:16). Apocalipsa 21–22 ne descrie cetatea, arătându-ne detalii care ne comunică faptul că raiul este un loc real, în care se va locui cu adevărat. Descrierea cetății și a dimensiunilor ei este fascinantă.

    2. Raiul este locul răsplătirilor și al încoronării eterne

      3. Cerul este locul răsplătirilor divine (Ap. 22:12). Acolo, cei mântuiți vor fi răsplătiți pentru ostenelile și faptele lor. În NT avem multe texte care ne învață că cerul este locul în care cei mântuiți vor fi răsplătiți de Domnul pentru credincioșia și ostenelile făcute pentru Împărăția lui Dumnezeu. Cerul este locul încoronării eterne. Biblia vorbește despre mai multe cununi pe care Domnul le va da copiilor Săi:

      • cununa vieții – va fi dată celor credincioși până la moarte (Ap. 2:10);
      • cununa slavei – va fi înmânată celor care au slujit și păstorit Biserica Domnului (1 Pet. 5:2-4);
      • cununa neprihănirii – va fi primită de cei care au iubit venirea Domnului (2 Tim. 4:8);
      • cununa neveștejită – va sta pe capul biruitorilor ispitelor (1 Cor. 9:25).
    3. Raiul este un loc inimaginabil

      4. Raiul este un loc pregătit în cer de Isus pentru Biserica Sa (Ioan 14:2-4). Cerul este un loc pregătit în dragoste, un loc inimaginabil. Frumusețea desăvârșită a raiului nu poate fi anticipată de imaginația omenească și nici nu poate fi comparată cu nimic din ceea ce ne este accesibil pe pământ (1 Cor. 2:9).

      Observație: Există învățătura greșită că raiul va fi pe pământ, că cei mântuiți nu vor fi luați la cer și că răpirea despre care vorbește Pavel nu va fi răpirea Bisericii de pe pământ la cer, ci răpirea celor mântuiți din moarte în nemurire, din putrezire în neputrezire.

      • textele biblice contrazic această învățătură; ele afirmă că cei mântuiți vor fi luați la Domnul, în cer, și că acolo vor fi pentru totdeauna cu Domnul;
      • cele mai importante pasaje biblice care ne învață că raiul va fi în cer și că cei mântuiți vor fi cu Domnul în rai (adică în cer) pot fi găsite în Mat. 5:12; 20:6, 19-20; 7:21-23; 8:11; 19:21; Marcu 10:21; Ioan 14:1-4; 2 Cor. 5:1-2, 8, 12; 12:1-5; Ef. 1:20; Fil. 1:21-23; 3:20; 1 Tes. 1:10; 4:16; 2 Tes. 2:1; 2 Tim. 4:18; Ev. 8:1; 11:5-6; 10:34; Ap. 2:7; 3:21; 5:3; 7:9-12.
    4. Cum va fi în rai?

      5. Biblia ne oferă câteva răspunsuri la această întrebare:

      • în rai va fi fericirea desăvârșită (Rom. 14:17; 1 Ioan 3:2);
      • în rai va fi părtășie continuă cu Dumnezeu (Ioan 14:1-2; Ap. 21:3; 22:3-5);
      • în rai vom cunoaște în mod desăvârșit (1 Cor. 13:9-12);
      • în rai va fi profundă mângâiere cerească (Ap. 7:14-17; 21:4);
      • în rai nu va mai fi suferință, nici lipsă și nici moarte (Ap. 21:4; 16-17);
      • în rai vor fi viață și sănătate în plinătate (Ap. 2:7; 7:17);
      • în rai vor fi siguranță, frumusețe desăvârșită și mare bogăție (Ap. 21:12-21);
      • în rai nu va fi nimic păcătos și rău (Ap. 21:27; 22:3);
      • în rai va fi închinare veșnică (Ap. 5:9-14);
      • în rai vor fi slujire și guvernare împreună cu Isus (Ap. 2:26-27; 3:21).
    5. Cine va merge în rai?

      6. La întrebarea cine va merge în raiul lui Dumnezeu, Biblia ne învață că:

      • în rai vor ajunge cei care se întorc la Domnul cu pocăință (Mat. 4:17; Marcu 1:15);
      • în rai vor merge cei care cred și se botează în apă (Marcu 16:15-16);
      • în rai vor merge cei care sunt născuți din nou prin Duhul Sfânt (Ioan 3:3-5);
      • în rai vor ajunge cei care se sfințesc zi de zi (Mat. 5:20; 7:21-23; Ev. 12:14);
      • în rai vor intra cei care vor rămâne credincioși Domnului până la moarte (Ap. 2:7; 2:10; 3:5; 3:21).
  4. Aplicație
    1. Versete de memorat: 2 Cor. 5:10; Ioan 14:1-3.
    2. Întrebări de aplicație personală și discuție în grup:
      1. Discutați despre alcătuirea și caracteristicile trupului învierii.
      2. Ce efect credeți că ar trebui să aibă învățătura despre înviere, judecată și starea finală asupra vieții practice?
    3. Teme de casă:
      1. Memorați pasajele din 2 Cor. 5:10 și Ioan 14:1-3;
      2. Meditați asupra textului din Luca 16:19-31 și faceți o listă cu principalele învățături despre lumea de dincolo.

Lesson 9

The Teaching About the Resurrection, the Final Judgment and the Final State

In addition to God’s plan related to end-time events, there is a divine plan for each human being as an individual. This plan includes stages established by God as follows: (1) birth; (2) life on earth; (3) death; (4) the intermediate state; (5) future resurrection; (6) Judgment; (7) the eternal state: the Paradise of God for believers and the lake of fire for the unbelievers. In this lesson we will study the biblical teaching about the resurrection of the dead, eternal judgment and final state.

  1. The Resurrection of the Dead
    1. What is the resurrection of the dead?

      2. Definition: The resurrection is the restoration of body, spirit and soul all together by bringing back to life the physical body.

      Note: After physical death, man’s soul continues to exist in a state of complete self-consciousness. Whether the man was faithful to God or not, the soul of the deceased man lives after the death of his/her physical body. Those who were faithful to God in their lifetime will be forever with the Lord after death, while those who were not faithful to God will be punished in hell forever (Matt. 10:28; 22:32; Luke 16:19-31; 2 Cor. 5:1-10; Phil. 1:21-23; Rev. 6:9-11; 7:9-17; 20:12; Heb. 12:23).

    2. The future resurrection will be a resurrection of the physical body

      3. The Bible teaches that our mortal bodies will be brought to life. Thus the resurrection will not take place in a non-corporeal immaterial form. According to the teaching of the New Testament, at the Resurrection the dead will receive physical bodies consisting of flesh and bones. This truth is supported by the following biblical verses: Rom. 8:11; Phil. 3:21; 1 Cor. 15:42-44.

      The Resurrection implies the presence of a soul in a material body similar to the one of the resurrected Christ (Phil. 3:21). As Lord Jesus’ resurrected body was not a spirit in bodily form, but a real physical body capable of consuming food (Luke 24:36-43), so will be the bodies of the future resurrection. The glorified body of Jesus represents the prototype of the resurrected bodies of the saved ones.

    3. What kind of body will have those who will be raised?

      4. In 1 Cor. 15:35-58, the Apostle Paul shows that the resurrection of the dead will not be a simple resuscitation of the dead body (as was Lazarus’ resurrection or the son of the widow of Nain). Although it will be a material one, the body of the resurrection will be different from the mortal body we have today. Paul anticipates two questions related to the nature of the resurrected body:

      1. How will the glorified body look?
        • Believers’ resurrected bodies will be designed like Jesus’ resurrected body which is the prototype of our resurrected bodies.
          • In Phil. 3:21, the apostle states that Jesus “will transform our lowly body that it may be conformed to His glorious body”;
          • In 1 Cor. 15:49, in the debate context about the nature of the resurrected body, Paul concludes with the following statement after a parallel between Adam and Jesus is being made: “And as we have borne the image of the man of dust, we shall also bear the image of the heavenly Man”;
          • The Bible does not say anything about the nature of the resurrected bodies of the deceased unbelievers. Based on the broader principle according to which God gives each creature a suitable body for the environment in which they have to live (see 1 Cor. 15:38-40), we understand that at the Resurrection, the unsaved will have a body congruent with the place of horror from hell, where they will spent their eternity.

        Note: Jesus’ resurrected body was not a hologram-type appearance, nor a spirit in bodily shape, but a real physical body. The Evangelists state that Jesus’ body was a material body of flesh and bones (Luke 24:39), which could be touched by the apostles (Luke 24:36-40; John 20:20, 24-29).

      2. Which is the relationship between the present body and the resurrection body?
        • Paul compares the resurrection to the ratio of the planting sown seed and the rising plant (1 Cor. 15:36-58). Paul’s analogy highlights two fundamental truths:
          • As between sown seed and rising plant there is continuity, in the same way continuity exists between the mortal body and the resurrected body. The nature of the sown seed generates the same nature to the rising plant; so the physical nature of the dead body will generate a physical nature to the resurrected body.
          • As between sown seed and rising plant there is change and transformation, in the same way there is change and transformation between the mortal body and the resurrected body.
        • Change is highlighted by Paul by emphasizing five contrasts between the mortal body and the resurrected one:
          • The mortal body is sown in corruption – the resurrected body rises in incorruption (1 Cor. 15:42);
          • The mortal body is sown in dishonour – the resurrected body rises in glory (1 Cor. 15:43);
          • The mortal body is sown in weakness – the resurrected body rises in power (1 Cor. 15:43);
          • The mortal body is sown as a natural body – the resurrected body will be a spiritual body (1 Cor. 15:44);
          • The current body is sown as a mortal body – the resurrected body will be an immortal body (1 Cor. 15:53-55).

        Therefore, between the mortal body and the resurrected body there is a relationship of continuity as well as a relationship of change. Continuity consists of keeping the physical nature of the body while change is compared with the change between sown seed and rising plant. We will not rise in the current mortal bodies at the resurrection; the resurrected body will not bear the weaknesses and infirmities of the current body.

    4. Categories of the resurrected

      5. Paul states that: “For as in Adam all die, even so in Christ all shall be made alive. But each one in his own order” (1 Cor. 15:22-23). The Bible says that there will be two resurrections:

      1. The resurrection of believers (the first resurrection). This resurrection has two dimensions:
        • resurrection of the dead in Christ which will take place at the rapture of the Church (1 Thess. 4:16);
        • resurrection of the saints from the Old Testament and of those who will be martyred during the Great Tribulation which will take place at the Lord’s second coming (Rev. 20:1-6).
      2. The resurrection of the wicked – will take place after the one thousand-year reign (Rev. 20:5-15).

      The first resurrection will be for salvation and reward (1 Cor. 15:23) while the second resurrection will be for judgment and punishment.

  2. The Final Judgment
    1. The Final Judgment is inevitable

      2. Nobody has immunity from the final judgment. The Bible teaches us that no one can escape from God’s judgment (2 Cor. 5:10; Heb. 9:27; Eccl. 11:9; 12:14).

    2. The Identity of the Judge in the Last Day

      3. According to the Bible, the Judge will be God the Father (1 Pet. 1:17; Heb. 12:23), called “Judge of all” who will judge through the Lord Jesus Christ (John 5:22; Acts 17:31; 2 Cor. 5:10) and will be assisted by the glorified saints along with Jesus (1 Cor. 6:2-3).

      Note: The One who is now Saviour will be Judge then. The One who provided salvation will be the One who will execute judgment.

    3. What will God bring to light on the Day of Judgment?

      4. Four aspects related to life on earth will be brought to the attention of the divine judgment:

      1. All the works done, good or bad (2 Cor. 5:10; Eccl. 12:14; Rev. 20:12);
      2. Every word that has been spoken (Matt. 12:36);
      3. Secret thoughts of people (1 Cor. 4:5);
      4. Non-verbal messages (Prov. 6:13).
    4. How will the Final Judgment take place?

      5. Putting information together from several biblical passages, we can note the following:

      1. The judgment will be universal (1 Cor. 5:10; Matt. 25:32; Dan. 7:10);
      2. The Judgment will be public (Luke 12:2-3);
      3. The Judgment will be according to works (Rev. 20:12);
      4. The Judgment will be based on truth (Rev. 16:7; John 8:16);
      5. People will be accused by the saints (Matt. 12:41-42);
      6. The Judgment will be fair and without bias (Ps. 9:8; Acts 17:31; Is. 11:3);
      7. The Judgment will be final and irrevocable (Matt. 7:23);
      8. The Judgment will be convincing and terrifying (Jude 14-15; Dan. 7:9-10).

      The final stage of judgment will be the reward given to everyone according to his works. The saved will be rewarded for their labours in Christ, while the unsaved will be punished for their evil doings. The saved will go to glory and eternal life but the unsaved will go to everlasting shame and pain (Dan. 12:2).

  3. The Final State

    4. Definition: By the final state we understand the condition that people will have in eternity as well as the place where they will spend their eternity. According to the Bible, there are two conditions and two eternal places:

    • The salvation state which will exist in God’ Paradise;
    • The condemnation state which will exist in the lake of fire and brimstone.

    The Fire of Hell

    1. The torments of hell will be both spiritual and physical

      2. Some believe that the pains of hell will not be physical but only psychic. This understanding is contradicted by the Bible which teaches that in hell punishment will impinge upon soul and body as well (Matt. 5:29-30; 10:28).

    2. The torment of hell will be eternal

      3. There are several theological systems that deny the eternity of hell:

      • Some support the theory of universal salvation. They say all men will be saved including the devil and his demons. According to this theory, a good and loving God will not punish his beloved creatures for eternity. This teaching ignores hundreds of biblical texts that mention God’s judgment and the perdition of unbelievers.
      • Others embraced the theory of annihilation or conditional immortality which states that only the saved ones will live forever. The unsaved will be destroyed in the sense that their existence will cease. According to this theory, unsaved souls experience death by annihilation and will not be part of the resurrection.

      The Bible rejects these teachings showing that man is a being with immortal soul. Biblical texts highlight the eternal character of the hell: Matt. 25:41 – “the everlasting fire”; Mark 9:43 – “the fire that shall never be quenched”; Mark 9:48 – “where their worm does not die and the fire is not quenched”; Matt. 25:46 – “everlasting punishment”; 2 Thess. 1:7-9 – “everlasting destruction from the presence of the Lord”; Rev. 14:11 – “and the smoke of their torment ascends forever and ever”; Rev. 20:10 – “and they will be tormented day and night forever and ever”. Based on these biblical texts we certainly state that the hell will be an eternal state.

    3. How will be in hell?

      4. Regarding the conditions in hell, we can state:

      1. There will be eternal separation from God and His happiness (Matt. 7:23; 25:41);
      2. There will be darkness (Matt. 22:13);
      3. There will be fire, brimstone and flame (Rev. 20:15);
      4. The worm does not die and the fire is not quenched (Is. 14:11; Mark 9:44);
      5. The convicts will realize the futility of things for which they lost salvation (Luke 16:23);
      6. There will be everlasting punishment (Matt. 25:46);
      7. There will be eternal shame and disgrace (Dan. 12:2);
      8. The punishment in hell will be sorted according to the degree of guilt and measured by the knowledge and awareness that every man had on earth (Luke 12:47-48; Matt. 11:20-24);
      9. No one will be able to defend himself in hell (Matt. 22:13);
      10. Hell will be the place of maximum suffering (Matt. 22:13; Rev. 20:10; 14:9-11);
      11. There will be no rest in hell (Rev. 14:11);
      12. There will be eternal torment (Rev. 20:10; 14:10; Luke 16:24; Matt. 18:34).

      The nature of hell is fire and torture. In Rev. 20:10 it is written: “they will be tormented day and night forever and ever”. The phrase “will be tormented” comes from the Greek word basanizō which also means “to torture”, “to harass”.

    4. Who will go to hell?

      5. The Bible answers this question with the following:

      1. The devil and his demons will be sent to hell (Matt. 25:41);
      2. All unbelievers will be cast into hell (1 Cor. 6:9-10; Rev. 21:8; 21:27; 22:15; Matt. 5:22);
      3. The ones refusing faith and baptism will be condemned to hell (Mark 16:16);
      4. Those who wilfully sin after they have known the Lord will be sent to hell (Heb. 10:27; Matt. 7:21-23).

    God’s Heaven

    1. God’s Heaven is a real place

      2. God’s Heaven must not be understood as a state in which the saved are found, but as a place where the saved will live. God’s Heaven is a place, not a spiritual condition. Heaven is a city specially built by God for His people (Heb. 11:16). Revelation 21-22 describes the city, showing us details which communicate that heaven is a real place. The description of the city and its size is fascinating.

    2. Heaven is the place of rewards and eternal coronation

      3. Heaven is the place of divine rewards (Rev. 22:12). The saved will be rewarded for their labours and works there. There are many texts in the New Testament teaching that heaven is the place where the saved will be rewarded by the Lord for their faithfulness and labours for the Kingdom of God. Heaven is the place where the faithful will receive their imperishable crowns. The Bible speaks about many crowns that the Lord will gracefully give to His children:

      • The crown of life – will be given to those who remain faithful until death (Rev. 2:10);
      • The crown of glory – will be handed to those who served and shepherded the Church of God (1 Pet. 5:2-4);
      • The crown of righteousness – will be received by those who loved Lord’s coming (2 Tim. 4:8);
      • The imperishable crown – will be placed on the ones who overcame temptations (1 Cor. 9:25).
    3. Heaven is an unimaginable place

      4. Heaven is a place prepared in heaven by Jesus for His Church (John 14:2-4). Heaven is a place prepared with love, an unimaginable place. The perfect beauty of heaven cannot be anticipated by human imagination, neither can be compared to anything that is accessible to us on earth (1 Cor. 2:9).

      Note: There is the false teaching that heaven will be on earth, that the saved will not be taken to heaven, and that rapture mentioned by Paul will not be the rapture of the Church from earth to heaven, but rapture of the saved from death to eternity, from corruption to incorruption.

      • Biblical texts contradict this teaching; they state that the saved will be taken to the Lord in heaven, and that they will be there with the Lord forever;
      • The most important biblical passages which teach that heaven will be in heaven and that the saved will be with the Lord in heaven can be found in Matt. 5:12; 20:6, 19-20; 7:21-23; 8:11; 19:21; Mark 10:21; John 14:1-4; 2 Cor. 5:1-2, 8, 12; 12:1-5; Eph. 1:20; Phil. 1:21-23; 3:20; 1 Thess. 1:10; 4:16; 2 Thess. 2:1; 2 Tim. 4:18; Heb. 8:1; 11:5-6; 10:34; Rev. 2:7; 3:21; 5:3; 7:9-12.
    4. How will it be in heaven?

      5. The Bible offers some answers to this question:

      • There will be perfect happiness (Rom. 14:17; 1 John 3:2);
      • There will be ongoing fellowship with God (John 14:1-2; Rev. 21:3; 22:3-5);
      • There will be perfect knowledge (1 Cor. 13:9-12);
      • There will be profound divine consolation (Rev. 7:14-17; 21:4);
      • There will be no suffering, lack or death (Rev. 21:4; 16-17);
      • There will be health and life to the full (Rev. 2:7; 7:17);
      • There will be safety, perfect beauty and great wealth (Rev. 21:12-21);
      • There will be no sin and evil (Rev. 21:27; 22:3);
      • There will be eternal worship (Rev. 5:9-14);
      • There will be serving and reigning together with Jesus (Rev. 2:26-27; 3:21).
    5. Who will go to heaven?

      6. About who will go into the paradise of God, the Bible teaches that:

      • Those who turn to the Lord in repentance will go to heaven (Matt. 4:17; Mark 1:15);
      • Those who believe and get baptized in water will go to heaven (Mark 16:15-16);
      • Those who are born again through the Holy Spirit will go to heaven (John 3:3-5);
      • Those who pursue holiness every day will go to heaven (Matt. 5:20; 7:21-23; Heb. 12:14);
      • Those who remain faithful to God until their death will go to heaven (Rev. 2:7; 2:10; 3:5; 3:21).
  4. Application:
    1. Verses to be memorized: 2 Cor. 5:10; John 14:1-3.
    2. Questions for personal application and group discussion:
      1. Discuss the nature and characteristics of the glorified body.
      2. What effect do you think the teaching about resurrection, judgment and final state should have on the practical life?
    3. Homework:
      1. Memorize the passages from 2 Cor. 5:10 and John 14:1-3;
      2. Meditate on the text of Luke 16:19-31 and make a list with main teachings about the afterlife.
↓↓
↑↑

Partea a II-a

Actele de cult ale Bisericii Penticostale

Prin actele de cult înțelegem ritualurile sau practicile mărturisite de Sfânta Scriptură, așezate de Domnul Isus sau de apostoli ca expresii simbolice vizibile ale adevărurilor și trăirilor spirituale ale credinței creștine, cu scopul de a fi exercitate în mod public în biserică.

În biserica penticostală se fac următoarele acte de cult:

  • botezul în apă;
  • cina Domnului;
  • ordinarea slujitorilor;
  • cununia religioasă;
  • binecuvântarea copiilor;
  • ungerea bolnavilor cu untdelemn.

În bisericile istorice, actele de cult sunt numite sacramente (în Biserica Catolică) sau sfinte taine (în Biserica Ortodoxă). Bisericile istorice consideră că sacramentele sau tainele sunt mijloace ale harului, în sensul că ele, fiind administrate în biserică, transmit prin ele însele harul lui Dumnezeu peste cei care participă la ele, fără să fie absolut necesară credința persoanelor care participă la oficierea lor. Se consideră că biserica are puterea de a transmite harul mântuitor prin intermediul sacramentelor (tainelor).

Biserica penticostală nu crede că actele de cult au valoare sacramentală.

  • Noi credem că prin exercitarea actelor de cult nu se produce un har special care se transmite în sine peste participanții la ele.
  • Noi nu credem că actele de cult au capacitatea inerentă de a schimba ceva în participanți sau de a transmite binecuvântarea lui Dumnezeu.
  • Biserica Penticostală crede că actele de cult au valoare simbolică și că ele au semnificație spirituală reală doar în condiția în care exercitarea lor este însoțită de credința interioară în Domnul Isus Hristos și în harul lui Dumnezeu, simbolizat prin actele de cult.
  • Fără credința personală, un act nu transmite har de la Dumnezeu și nici nu aduce binecuvântare.
  • Noi credem că, dacă actele de cult sunt făcute cu credință din inimă, ele sunt binecuvântate de Dumnezeu și de folos pentru creșterea spirituală și binecuvântarea noastră. Totuși, binecuvântarea nu vine prin ceremonia însăși, ci de la Dumnezeu, și doar peste cel care participă cu credință la ceremonialul actului de cult.

Part II

Denominational Acts of the Pentecostal Church

By denominational (i.e. cultic) acts we mean rituals and practices specified by the Holy Scripture, established by Jesus or the apostles as visible symbolic expressions of spiritual Christian realities and experiences, meant to be performed publicly in the church.

The Pentecostal Church performs the following denominational acts:

  • Water baptism;
  • Lord’s Supper;
  • Ordaining of ministers;
  • Wedding ceremonies;
  • Dedication of children;
  • Anointing of the sick with oil.

In the historical churches, denominational acts are called sacraments (the Catholic Church) or holy mysteries (the Greek Orthodox Church). Historical churches consider that the sacraments or the holy mysteries are means of grace, meant to deliver God’s grace to the participants without the absolute requirement for them to have faith when they participate in the ceremony. It is believed that the Church has the power to share the saving grace through the sacraments (mysteries).

The Pentecostal Church does not believe that denominational acts have sacramental value.

  • We believe that the practice of denominational acts does not cause a special grace to be delivered to participants.
  • We do not believe that denominational acts have the inherent capacity to make changes in the participants or to deliver God’s blessing.
  • The Pentecostal Church believes that denominational acts have symbolic value and that they have genuine spiritual influence only if their practice is accompanied by faith in Lord Jesus Christ and in the grace of God, symbolized by the denominational acts.
  • Without personal faith an act neither delivers grace from God, nor brings divine blessing.
  • We believe that if denominational acts are done by faith, then they are blessed by God and useful for our spiritual growth and blessing. However, blessing does not come through the ceremony itself, but from God. Divine blessing depends on the faith of the believer attending the ceremony in which a denominational act is performed.
↓↓
↑↑

Lecția 10

Învățătura despre botezul în apă

  1. Ce este botezul în apă?

    2. Definiție: Botezul în apă este actul de cult în cadrul căruia noul convertit născut din nou, ajuns la vârsta responsabilității morale, este scufundat în apă în Numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt, în scopul mărturisirii cugetului curat primit ca urmare a iertării păcatelor prin jertfa lui Isus, a credinței din inimă în Domnul Isus ca Domn și Mântuitor, a identificării cu Domnul Isus în moartea și învierea Sa și a afirmării intrării în legământul cu Dumnezeu și în părtășia Bisericii, prin angajarea solemnă de a trăi viața nouă a credinței.

  2. Instituirea botezului creștin

    3. Botezul în apă a fost instituit de către Domnul Isus și de către apostoli. Așezarea botezului în apă în Biserica Creștină s-a făcut din următoarele considerente:

    • exemplul dat de Domnul Isus prin faptul că El s-a botezat cu botezul lui Ioan (Mat. 3:17; Luca 3:21-22; Marcu 1:9-13).
    • Domnul Isus a poruncit ca cei care cred în El să fie botezați în apă (Mat. 28:19; Marcu 16:15-16).
    • apostolii au învățat despre necesitatea botezului în apă pentru cei nou convertiți (Fapte 2:37-38; 10:47-48).
    • apostolii au administrat botezul în apă celor convertiți la credință (Fapte 2:41; 10:47-48; 18:8; 19:5-7)
  3. Semnificația botezului creștin

    4. Observație: Botezul nu are valoare sacramentală. Fără credința celui care se botează, botezul în apă nu are nicio valoare spirituală. Valoarea botezului este pusă în evidență în condiția mărturisirii credinței celui care se botează. Potrivit învățăturii Sfintei Scripturi, botezul creștin are următoarele semnificații:

    1. Botezul semnifică identificarea credinciosului cu Hristos în moartea și învierea Lui (Rom. 6:3-4)

      2. Domnul Isus a murit pentru păcatele noastre. Scufundarea credinciosului în apa botezului semnifică identificarea sa cu Hristos în moarte și îngropare, iar ridicarea din apă este unirea cu Hristos în înviere. Botezul e unirea cu Hristos în moartea față de viața veche trăită în necredință, înmormântarea față de vechea viață și învierea pentru viața nouă a credinței.

    2. Botezul semnifică primirea iertării păcatelor ca urmare a credinței în Domnul Isus

      3. Iertarea păcatelor nu se primește prin actul botezului în apă, ci se realizează prin jertfa Domnului Isus. Botezul trebuie înțeles ca reprezentare a primirii iertării păcatelor, ca urmare a ispășirii păcatelor, ispășire realizată prin sângele lui Hristos. Legătura dintre botezul în apă și iertarea păcatelor este subliniată în Fapte 2:37-38 și 22:16.

    3. Botezul semnifică legământul credinciosului cu Dumnezeu pentru trăirea unei vieți noi (Gal. 3:27; Rom. 6:4).

      4. Botezul este ruperea totală cu felul vechi de viață trăită în păcat și legământul de a trăi viața nouă a credinței ca ucenic al lui Isus.

    4. Botezul semnifică mărturisirea publică a primirii mântuirii prin credința în Isus

      5. Mântuirea nu se realizează prin botezul în apă, ci prin harul lui Dumnezeu și prin lucrarea mântuitoare a Domnului Isus, și se primește de cel păcătos prin credința din inimă (Ef. 2:8-9). Botezul în apă este mărturisirea publică a credinței și a cugetului curat căpătat prin învierea lui Isus (1 Pet. 3:21).

    5. Botezul semnifică intrarea celui convertit la credință în părtășia Bisericii

      6. În biserica primară, intrarea ca membru în părtășia bisericii s-a făcut prin primirea botezului în apă. Botezul în apă a fost actul prin care cei convertiți erau primiți în rândurile celor mântuiți și deveneau parte a Bisericii, urmând să se bucure de părtășia prin legătura frățească, prin învățătura apostolilor, prin participarea la Cina Domnului și prin comuniunea în rugăciune (Fapte 2:41-42; 10:47; 16:13-15).

  4. Candidații la botezul în apă

    5. Cine sunt cei care pot fi botezați? Răspunsul trebuie căutat în Biblie, nu în istorie sau în tradiție! Biblia vorbește despre condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană care dorește să se boteze în apă. Botezul în apă nu poate fi administrat decât celor care îndeplinesc condițiile cerute de Sfânta Scriptură. Aceste condiții sunt:

    1. Auzirea Cuvântului lui Dumnezeu (Rom. 10:14-17)

      2. Nimeni nu poate fi botezat în apă dacă mai întâi nu a auzit și primit vestea Evangheliei.

    2. Credința în Evanghelie (Marcu 16:15-16)

      3. Auzirea Evangheliei trebuie să fie urmată de răspunsul credinței. Fără primirea și mărturisirea credinței, nimeni nu poate fi botezat. Botezul necesită existența credinței în inima celui care dorește să se boteze (Fapte 8:36-37).

    3. Pocăința de păcate (Fapte 2:37-38)

      4. Apostolul Petru a cerut ca pocăința de păcate să preceadă botezul în apă. Ioan Botezătorul a refuzat botezul celor care nu se pocăiseră cu adevărat (Mat. 3:8-9).

    4. Mărturisirea păcatelor (Mat. 3:5-6)

      5. Cel care se botează trebuie să își mărturisească în mod personal păcatele în fața unui slujitor al lui Dumnezeu.

    5. Dovedirea roadelor pocăinței prin părăsirea păcatelor și trăirea vieții noi (Luca 3:7-8)

      6. Scriptura ne învață că, înainte de a fi botezat, omul trebuie să dovedească prin faptele sale că a părăsit păcatele și că trăiește o viață nouă în ascultare de Dumnezeu. Botezul în apă trebuie să fie precedat de lucrarea nașterii din nou, în urma căreia primim un cuget curat (1 Pet. 3:21).

    6. Alegerea personală și voluntară de a fi botezat (Fapte 8:36)

      7. Botezul în apă poate fi făcut doar în condiția în care candidatul își exprimă în mod liber și voluntar dorința de a fi botezat. Nimeni nu poate fi botezat peste alegerea și decizia sa.

    7. Mărturisirea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu și Domn (Fapte 8:36-38; Rom. 10:9-10)

      8. Cel care se botează trebuie să își mărturisească public credința în Domnul Isus ca Fiul lui Dumnezeu. Declarația publică a credinței din inimă este o condiție esențială a botezului în apă.

    Observație: La o analiză atentă se observă că niciuna dintre condițiile biblice cerute celor care se botează în apă nu pot fi împlinite de un copil în primele luni de viață. Condițiile biblice ale botezului impun ca cel care se botează să fi ajuns la vârsta responsabilității morale, vârstă la care să poată decide în mod responsabil și conștient ceea ce va face. Prin urmare, candidații la botez nu pot fi sub nicio formă copii mici, ci vor fi doar bărbați sau femei care se găsesc la vârsta la care pot lua decizii responsabile. Deși Biblia nu ne spune care este vârsta potrivită după care un om poate fi botezat, în Biserica Penticostală botezul în apă nu se administrează sub vârsta de 16 ani, decât cu excepții foarte bine întemeiate.

  5. Problema botezării copiilor mici

    6. Botezarea copiilor mici este o practică generală în creștinismul romano-catolic și cel ortodox. Biserica Penticostală înțelege că botezul trebuie făcut la maturitate. Practica botezării copiilor mici nu are bază biblică, ci este un produs al tradiției bisericești târzii. Trebuie să spunem că apostolii nu au acceptat botezarea copiilor mici și că, în primele patru secole de creștinism, botezul în apă era administrat cu precădere adulților. Pe la începutul secolului III, botezul a fost administrat ca excepție și copiilor mici. Abia începând cu secolul V pedobaptismul (botezarea copiilor mici) a început să fie practicat pe scară largă.

    Există puternice argumente în literatura creștină timpurie care confirmă că botezarea copiilor mici a fost respinsă cu hotărâre în primele secole și că a fost acceptată progresiv (nu fără controverse) până în secolul V, când botezarea copiilor a devenit practică universală în creștinismul tradițional.

    1. Argumentele potrivit cărora în primele patru secole de creștinism botezul a fost administrat adulților
      1. textele din NT arată că în generația apostolică botezul era făcut doar adulților.
      2. învățătura celor doisprezece apostoli (Didahia)

        3. Didahia este un document de învățătură creștină scris în jurul anului 100. Acest document reflectă convingerile creștine de la începutul secolului al II-lea. Cu privire la botezul în apă, Didahia afirmă: „Înainte de botez să postească cel ce botează și cel botezat și alți câțiva, dacă pot. Poruncește, însă, ca cel ce are să se boteze să postească o zi sau două înainte” (Didahia 7:4). Pe lângă faptul că Didahia nu amintește botezarea copiilor, cerința ca cel care se botează să postească arată că botezul se făcea doar adulților.

      3. Tertulian (160‒225)

        4. În lucrarea De Baptismo, Tertulian scrie: „Este adevărat că Domnul spune «lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți». Foarte bine, atunci, lăsați-i să vină când sunt mai mari. Pot să vină când pot învăța, când sunt capabili să înțeleagă de ce trebuie să vină; pot deveni creștini atunci când sunt capabili să-L cunoască pe Hristos [...] Lăsați-i mai întâi să învețe să ceară mântuirea ca să le fie dată la cererea lor [...] Când cineva își dă seama de importanța botezului, acela se teme să ajungă la el prea devreme decât să îl amâne. Numai credința completă poate da asigurare cu privire la mântuire.” (De Baptismo 18:3 ș.urm.)

      4. Grigore de Nazianz (325‒390)

        5. Părintele bisericesc respinge practica botezării sugarilor și o acceptă doar în cazul în care copilul ar fi în pericol de moarte (Cuvântarea 40, „La sfântul botez”, 28).

    2. Cum s-a ajuns la botezarea pruncilor?

      3. Practicarea pe scară largă de către biserică a botezării pruncilor s-a făcut în mod progresiv. Factorii care au determinat generalizarea pedobaptismului au fost:

      • apariția ideii greșite că botezul în apă are putere de sfințire asupra celui care se botează;
      • apariția ideii greșite că botezul în apă este mijlocul prin care se primește iertarea păcatelor;
      • apariția credinței greșite că botezul în apă este mijlocul prin care se devine creștin;
      • apariția învățăturii greșite despre păcatul strămoșesc care este șters prin oficierea botezului;
      • rata mare a mortalității infantile, combinată cu învățătura greșită că botezul în apă are putere de mântuire, a dus la practica botezării sugarilor;
      • slăbirea spiritualității creștine apostolice și amestecul creștinismului cu păgânismul.
  6. Aspecte practice legate de botezul în apă
    1. Modalitatea de administrare a botezului
      • botezul în apă se face o singură dată;
      • el se administrează în apă curgătoare sau stătătoare, rece sau caldă, în aer liber sau în spații închise;
      • botezul în apă se face prin imersiunea (scufundarea) candidatului în apă;
      • în circumstanțe cu totul speciale (cum ar fi lipsa apei sau cazuri de boală care ar împiedica scufundarea în apă a candidatului), botezul se poate administra prin turnarea sau stropirea apei peste capul celui care se botează;
      • candidatul la botez trebuie să își mărturisească public credința în Domnul Isus Hristos.
    2. Formula baptismală
      • botezul în apă se face în Numele Sfintei Treimi, după formula poruncită de Domnul Isus apostolilor: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.” (Mat. 28:19)
      • noi respingem ca fiind nebiblică practica botezării doar în „Numele lui Isus”. Această practică are la bază învățătura care neagă existența Sfintei Treimi, adică existența Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt ca persoane distincte.
    3. Botezătorul
      • botezul în apă poate fi oficiat de un slujitor al lui Dumnezeu ordinat ca prezbiter sau pastor.
    4. Pregătirea pentru botez

      5. După învățătura Sfintelor Scripturi, botezul în apă va fi oficiat doar celor care s-au pocăit de păcate, au crezut în Evanghelie și dovedesc semnele nașterii din nou. Pregătirea pentru botez presupune:

      • pocăința de păcate și întoarcerea la credința în Domnul Isus;
      • dovedirea trăirii vieții noi ca urmare a nașterii din nou;
      • mărturisirea păcatelor în fața unui slujitor al lui Dumnezeu;
      • parcurgerea unui curs catehetic.
    5. Rebotezarea

      6. Botezul creștin este o experiență unică și irepetabilă. Cu toate acestea, există câteva situații în care botezul trebuie refăcut:

      • rebotezarea se practică în cazul în care botezul a fost făcut în mod nebiblic. De exemplu: botezul copiilor mici, sau botezul „în Numele lui Isus”.
      • rebotezarea se face în cazul în care botezul a fost făcut prin constrângere, fără credință și pocăință din partea candidatului.
      • nu se practică rebotezarea celor care se ridică după ce au căzut de la credință.
  7. Aplicație
    1. Versete de memorat: 1 Pet. 3:21-22.
    2. Întrebări de aplicație personală și discuție în grup:
      1. De ce nu trebuie botezați copiii mici?
      2. Analizați felul în care îndepliniți condițiile cerute pentru a putea fi botezat în apă. Identificați câteva piedici care ar putea să vă oprească de la a vă boteza. Discutați despre ceea ce puteți face practic pentru a înlătura aceste piedici.
    3. Teme de casă:
      1. Memorați pasajul din 1 Pet. 3:21-22;
      2. Meditați la semnificația botezului în apă în lumina pasajului din 1 Pet. 3:21-22. Care este legătura dintre botezul în apă și mântuirea unei persoane?

Lesson 10

The Teaching about Water Baptism

  1. What is Water Baptism?

    2. Definition: Water baptism is an act of worship in which the born again convert, who has reached the age of moral responsibility, is immersed in water in the name of the Father, the Son and the Holy Spirit in order to testify about the clear conscience acquired after being forgiven through Christ’s sacrifice, about faith in Jesus as his/her personal Saviour and Lord, and his/her identification with Jesus’ death and resurrection. It is also a statement of entering a covenant with God, and of joining Church fellowship, made by a solemn commitment to live the new life of faith.

  2. The establishment of Christian baptism

    3. Water baptism was established by the Lord Jesus and His apostles. The establishment of water baptism in the Christian Church is based on the following considerations:

    • Lord Jesus’ example of being baptized by John the Baptist (Matt. 3:17; Luke 3:21-22; Mark 1:9-13).
    • Lord Jesus commanded that those who believed in Him are to be baptized in water (Matt. 28:19; Mark 16:15-16).
    • The apostles taught about the necessity of water baptism for the new converts (Acts 2:37-38; 10:47-48).
    • The apostles administered the water baptism to those converted to the faith in Christ (Acts 2:41; 10:47-48; 18:8; 19:5-7).
  3. The significance of Christian baptism

    4. Note: Baptism does not have sacramental value. Without the faith of the baptized, water baptism has no spiritual value. The value of baptism is given by the testimony of personal faith. According to the Bible, Christian baptism has the following significance:

    1. Baptism shows the identification of the believer with Christ in His death and resurrection (Rom. 6:3-4)

      2. The Lord Jesus died for our sins. The immersion of the believer signifies his identification with Christ in His death and burial, and the rising from the water is the unification with Christ in His resurrection. Baptism is a union with Christ in death to the old life lived in unbelief, burial to the old life and resurrection to the new life of faith.

    2. Baptism is a testimony of the forgiveness received as a result of faith in Jesus

      3. Forgiveness of sins is not received by water baptism, but by personal faith in Jesus’ sacrifice. Baptism should be understood as the physical representation of receiving forgiveness of sins as a result of the propitiation for our sins, propitiation accomplished through the blood of Christ. The relationship between water baptism and propitiation is outlined in Acts 2:37-38 and 22:16.

    3. Baptism is a believer’s covenant with God to live a new life (Gal. 3:27; Rom. 6:4)

      4. Baptism is the complete break with the old and sinful way of life, and the commitment to live the new life of a disciple of Jesus.

    4. Baptism is the public confession of one’s salvation through faith in Christ

      5. Salvation is not achieved by water baptism, but by God’s grace in Christ’s redemptive work, and it is received by the sinner through personal faith (Eph. 2:8-9). Water baptism is the public confession of faith and clean conscience received through Jesus’ resurrection (1 Pet. 3:21).

    5. Baptism is the way to entering the fellowship of the Church

      6. In the early church, the access to Christian fellowship as a member of the Church was granted after the water baptism. Baptism was the act through which the converted were admitted into the ranks of the saved, became part of the Church, and had fellowship with one another in the apostles’ teachings, the Lord’s Supper and prayer (Acts 2:41-42; 10:47; 16:13-15).

  4. Candidates for water baptism

    5. Who are those who can be baptized? The answer must be sought in the Bible, not in history or tradition! The Bible speaks of conditions to be met by a person who wants to be baptized in water. Water baptism can be given only to those who meet the conditions required by the Holy Scripture. These conditions are:

    1. Hearing of the Word of God (Rom. 10:14-17)

      2. No one can be baptized in water unless he/she first heard and received the message of the Gospel.

    2. Faith based on the Gospel (Mark 16:15-16)

      3. Hearing the Gospel must be followed by the response of faith. No one can be baptized without confessing his/her personal faith. Baptism requires the existence of faith in the heart of the one who desires to be baptized (Acts 8:36-37).

    3. Repentance from sins (Acts 2:37-38)

      4. Apostle Peter preached that repentance from sins must precede water baptism. John the Baptist refused to baptize those who had not truly repented (Matt. 3:8-9).

    4. Confession of sins (Matt. 3:5-6)

      5. The one who is baptized should personally confess his/her sins in front of a minister of God.

    5. Visible fruits of repentance: casting sins away and living a new life (Luke 3:7-8)

      6. Scripture teaches that before getting baptized, one must prove through his actions that he left his sins behind and lives a new life in obedience to God. Water baptism must be preceded by the new birth and the acquisition of a good conscience (1 Pet. 3:21).

    6. Personal and voluntary choice to be baptized (Acts 8:36)

      7. Water baptism can only take place if the candidate freely and voluntarily expresses his/her desire to be baptized. Nobody can be baptized against his/her wish.

    7. Confessing Jesus as Son of God and Lord (Acts 8:36-38; Rom. 10:9-10)

      8. The one who is baptized must publicly confess his/her faith in the Lord Jesus as Son of God. Public statement of personal faith is a prerequisite for water baptism.

    Note: Upon a closer look, it is clear that none of the biblical conditions required for those who are baptized in water can be fulfilled by a child in its first months of life. Biblical conditions of the baptism require for the baptized one to reach the morally responsible age at which he/she can responsibly and consciously decide what he/she will do. Therefore, candidates for water baptism may not under any circumstances be infants, but only men or women who are old enough to make responsible decisions. Although the Bible does not tell us the right age at which a man/woman can be baptized in water, water baptism in the Pentecostal Church is not given under the age of 16 unless based on very well-founded exceptions.

  5. The issue of infant baptism

    6. Baptism of infants is a general practice in the Roman Catholic and Orthodox Christianity. The Pentecostal Church understands that baptism must take place at maturity. The practice of baptizing infants is not biblical, but a product of late church tradition. We must say that the apostles did not accept infants’ baptism and that in the first four centuries of Christianity, water baptism was largely given to adults. At the beginning of the third century, baptism was given to infants as an exception. Only since the fifth century infant baptism began to be widely practiced.

    There are strong arguments in the early Christian literature which confirm that infants’ baptism was decisively rejected in the first centuries and that it was gradually accepted (not without controversies) until the fifth century when infant baptism became universal practice in the traditional Christianity.

    1. Arguments supporting adult baptism in the first four centuries of Christianity
      1. The New Testament texts show that baptism was given only to adults in the apostolic generation
      2. The teaching of the Twelve Apostles (the Didache)

        3. The Didache is a Christian treatise written around the year 100. This document reflects the Christian beliefs from the beginning of the second century. Regarding water baptism, the Didache states: “before baptism, the Baptizer shall fast together with the baptized one and several others if they can. But command that the one who gets baptized must fast one or two days before the baptism” (Didache 7:4). Not only does the Didache not mention infants’ baptism, the requirement of fasting for the one who gets baptized indicates that baptism is only given to adults.

      3. Tertulian (160-225)

        4. In his “De Baptismo” treatise, Tertullian writes: “It is true that the Lord says «Let the children come to Me and do not forbid them». Very well, then let them come when they are older. They can come when they can learn, when they are capable of understanding why they need to come; they can become Christians when they are capable to know Christ [...] Let them first learn to ask for salvation so that they receive it upon their request [...] When someone realizes the importance of baptism, he/she will be afraid to get to it too early rather than to delay it. Only complete faith provides assurance of salvation.” (De Baptismo 18:3 and the following paragraphs.)

      4. Gregory of Nazianz (325-390)

        5. The Church Father rejects the practice of baptizing infants and accepts it only in the case that the child is in danger of death (Sermon 40, “At the holy baptism”, 28).

    2. How did infant baptism become a Christian practice?

      3. Widespread practice of baptizing infants by the church took place progressively. The factors which determined generalization of infant baptism were the following:

      • The emergence of the false idea that water baptism has sanctifying power upon the baptized;
      • The emergence of the false idea that water baptism is the means by which sins are forgiven;
      • The emergence of the false belief that water baptism is the means by which we become Christians;
      • The emergence of the false teaching about the ancestral sin which is removed by baptism;
      • High infant mortality rate combined with the false teaching that water baptism has saving power;
      • The decline of the Christian apostolic spirituality and the mixture of Christianity with paganism.
  6. Practical aspects related to water baptism
    1. The method of administering baptism
      • Water baptism takes place only once;
      • It is administered in flowing or standing water, cold or hot, outdoors or indoors;
      • Water baptism takes place by immersion of the candidate into water;
      • In very special circumstances (such as lack of water, or cases of illnesses that would prevent the candidate’s immersion in water), baptism can be administered by pouring or sprinkling water over the head of the one who gets baptized;
      • The candidate requesting to be baptised must confess his faith in the Lord Jesus Christ publicly.
    2. Baptismal formula
      • Water baptism is done in the Name of the Holy Trinity according to the formula Lord Jesus’ gave to the apostles: “Go therefore and make disciples of all the nations, baptizing them in the name of the Father and of the Son and of the Holy Spirit” (Matt. 28:19)
      • We reject the practice of baptizing only “in the name of Jesus” as being an unbiblical practice. This practice is based on the teaching which denies the existence of the Trinity, namely the existence of the Father, the Son and the Holy Spirit as distinct persons.
    3. The Baptizer
      • Water baptism can be celebrated by an ordained minister of God as an elder (presbyter) or pastor.
    4. Preparation for Baptism

      5. According to the Holy Scripture teaching, water baptism will be given only to those who repented from their sins, believe in the Gospel and show signs of being born again. Preparation for baptism involves:

      • Repentance from sin and return to faith in the Lord Jesus Christ;
      • Proof of living of a new life as a result of the new birth;
      • Confession of sins in front of a minister of God;
      • Taking a catechetical course.
    5. Re-baptizing

      6. Christian baptism is a unique and unrepeatable experience. However, there are several situations in which baptism must be repeated:

      • Repetition is necessary when the baptism was done in an non-biblical way. For example, infant baptism, or baptism “in the Name of Jesus”.
      • Repetition is necessary when someone was constrained to baptism, lacking the candidate’s faith and repentance.
      • Repetition of baptism is not practiced for those who backslide from faith and then come back.
  7. Application
    1. Verses to be memorized: 1 Pet. 3:21-22.
    2. Questions for personal application and group discussion:
      1. Why must small children not be baptized?
      2. Analyze the way you meet the criteria to be able to be baptized in water. Identify some obstacles that could stop you from receiving water baptism. Discuss what you can practically do to remove these obstacles.
    3. Homework:
      1. Memorize the passage from 1 Pet. 3:21-22;
      2. Ponder on the meaning of water baptism in the light of passage from 1 Pet. 3:21-22. What is the relationship between water baptism and salvation of a person?
↓↓
↑↑

Lecția 11

Cina Domnului

Cina Domnului, alături de Botez, este unul dintre cele două acte de cult fundamentale care îi sunt poruncite Bisericii în NT. În tradiția teologică protestantă, ele mai sunt numite și sacramente.

Denumirea de „Cina Domnului” ne-a parvenit printr-un text al Apostolului Pavel – 1 Cor. 11:20. În NT, acest act de cult mai este numit și „frângerea pâinii” (Fapte 2:42), „împărtășire” (1 Cor. 10:16), iar în istoria gândirii creștine a mai căpătat și denumirea de „euharistie”, termen ce provine de la verbul grecesc eucharisteō, „a mulțumi” (vezi Mat. 26:27; Marcu 14:23; Luca 22:19).

  1. Instituirea Cinei Domnului
    • Relatări ale instituirii Cinei Domnului se găsesc în trei evanghelii, numite evanghelii sinoptice: Matei (26:26-28), Marcu (14:22-24) și Luca (22:17-20).
    • Referindu-se la Cina Domnului, Apostolul Pavel afirmă că i-a învățat pe corinteni ceea ce primise de la Domnul, adică ceea ce Domnul le-a încredințat Apostolilor, pentru ca aceștia din urmă să transmită mai departe, „și anume că, Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o și a zis: «Luați, mâncați; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi; să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea». Tot astfel, după cină, a luat paharul și a zis: «Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veți bea din el».” (1 Cor. 11:23-25).
  2. Semnificații ale Cinei Domnului
    1. Cina Domnului păstrează vie amintirea jertfei lui Hristos (1 Cor. 11:24 – „Să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea”).
    2. Cina Domnului actualizează Legământul cel nou (Luca 22:20 – „Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele meu”; vezi și Mat. 26:28; 1 Cor. 11:25).
    3. Cina Domnului este o părtășie tainică cu Hristos, descrisă în NT prin două metafore principale:
      • hrănirea cu Hristos (Ioan 6:53-58);
      • împărtășirea cu Hristos (1 Cor. 10:16).
    4. Cina Domnului îi unește pe credincioși în Hristos (1 Cor. 10:17 – „Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulți, suntem un trup, căci toți luăm o parte din aceeași pâine”).
    5. Cina Domnului anticipează revenirea Mântuitorului (Mat. 26:29 – „Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viței până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăția Tatălui Meu”; 1 Cor. 11:26 – „vestiți moartea Domnului până va veni El”).
  3. Condiții de participare la Cina Domnului
    1. Experiența botezului în apă
      • participanți la Cina Domnului pot fi doar creștinii născuți din nou, iar actul care oficializează această realitate în fața lui Dumnezeu și a Bisericii este botezul în apă;
      • mai mult, Cina Domnului reprezintă și o hrănire a credinciosului cu Hristos. Dar cu Hristos nu se poate hrăni decât cel care face parte deja din Biserica Sa, iar în acest Trup credinciosul este integrat doar prin botez (Gal. 3:27-28);
      • în condițiile în care Cina Domnului mai semnifică și unitatea credincioșilor în Trupul lui Hristos (1 Cor. 10:17), înțelegem și de aici că numai cel care a devenit parte a acestui Trup prin botez poate participa la Cina Domnului.
    2. Trăirea semnificațiilor Cinei Domnului
      • credinciosul trebuie să trăiască ceea ce semnifică actul Cinei Domnului, deoarece acesta este un act mărturisitor: „Pentru că ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din paharul acesta vestiți moartea Domnului până va veni El” (s.n.) (1 Cor. 11:26).
      • în cazul în care nu trăiește zilnic acele semnificații ale actului Cinei Domnului, mărturisirea sa prin Cină este mincinoasă, iar persoana respectivă este vizată de judecata lui Dumnezeu: „De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat de trupul și sângele Domnului. Fiecare să se cerceteze, dar, pe sine însuși și așa să mănânce din pâinea aceasta și să bea din paharul acesta. Căci cine mănâncă și bea își mănâncă și bea osânda lui însuși, dacă nu deosebește trupul Domnului. Din pricina aceasta sunt între voi mulți neputincioși și bolnavi, și nu puțini dorm. Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecați. Dar când suntem judecați, suntem pedepsiți de Domnul, ca să nu fim osândiți odată cu lumea” (1 Cor. 11:27-32).
    3. Relația armonioasă cu comunitatea locală
      • Conform Statutului de organizare și funcționare al Cultului Creștin Penticostal din România, nu pot participa la actul Cinei Domnului credincioșii creștini care fac obiectul disciplinării de către biserica locală, prin decizia slujitorilor conducători (art. 27, al. 2).
  4. Aspecte practice ale actului Cinei Domnului
    • Conform textelor nou-testamentare referitoare la instituirea Cinei Domnului, elementele folosite sunt pâinea – care reprezintă trupul Mântuitorului – și rodul viței – care reprezintă sângele Mântuitorului (Mat. 26:26-28, Marcu 14:22-24, Luca 22:17-20).
    • Conform Statutului de organizare și funcționare al Cultului Creștin Penticostal din România, slujba de împărtășire cu Cina Domnului poate fi săvârșită doar de slujitori hirotoniți ca pastori, prezbiteri sau diaconi, aceștia din urmă asistându-i pe pastori și prezbiteri.
  5. Aplicație
    1. Verset de memorat: 1 Cor. 11:28.
    2. Întrebări de aplicație personală și discuție în grup:
      1. Care sunt cele cinci semnificații majore ale Cinei Domnului?
      2. De ce este absolut necesară trăirea semnificațiilor Cinei de către credincioși?
    3. Teme de casă:
      1. Memorați versetul din 1 Cor 11:28;
      2. Examinați cu atenție pasajul din Ioan 6:48-58, apoi enunțați și explicați învățătura fundamentală a acestui text cu privire la Cina Domnului.

Lesson 11

The Lord’s Supper

Lord’s Supper, besides Baptism, is one of the two fundamental denominational acts which are commanded to the Church in the New Testament. According to the Protestant theological tradition, they are also called sacraments.

The name of “Lord’s Supper” has reached to us through a text of the Apostle Paul – 1 Cor. 11:20. In the New Testament, this denominational act is also called “the breaking of bread” (Acts 2:42), “communion” (1 Cor. 10:16), while in the history of Christian thinking, it has also acquired the name of “Eucharist”, a transliteration of the Greek word eucharisteō, “to thank” (see Matt. 26:27; Mark 14:23; Luke 22:19).

  1. Establishment of the Lord’s Supper
    • Descriptions of the establishment of the Lord’s Supper are found in three Gospels referred to as the Synoptic Gospels: Matthew (26:26-28), Mark (14:22-24) and Luke (22:17-20).
    • Speaking of the Lord’s Supper, the Apostle Paul states that he taught Corinthians what he had received from the Lord, that was what the Lord entrusted to the Apostles so that they pass it on, “For I received from the Lord that which I also delivered to you: that the Lord Jesus on the same night in which He was betrayed took bread; and when He had given thanks, He broke it and said, «Take, eat; this is My body which is broken for you; do this in remembrance of Me». In the same manner He also took the cup after supper, saying, «This cup is the new covenant in My blood. This do, as often as you drink it, in remembrance of Me».” (1 Cor. 11:23-25).
  2. Significance of the Lord’s Supper
    1. The Lord’s Supper keeps the memory of Christ’s sacrifice alive (1 Cor. 11:24 – “do this in remembrance of Me”).
    2. The Lord’s Supper actualizes the New Covenant (Luke 22:20 – “This cup is the new covenant in My blood, which is shed for you”; also see Matt. 26:28; 1 Cor. 11:25).
    3. The Lord’s Supper is a mysterious communion with Christ, described in the New Testament by two main metaphors:
      • Feeding on Christ (John 6:53-58);
      • Communion with Christ (1 Cor. 10:16).
    4. The Lord’s Supper brings Christian believers in Christ (1 Cor. 10:17 – “For we, though many, are one bread and one body; for we all partake of that one bread”).
    5. The Lord’s Supper anticipates Christ’s return (Matt. 26:29) – But I say to you, I will not drink of this fruit of the vine from now on until that day when I drink it new with you in My Father’s Kingdom; 1 Cor. 11:26 – “proclaim the Lord’s death till He comes”).
  3. Conditions of participation in the Lord’s Supper
    1. The experience of the water baptism
      • Participants in the Lord’s Supper can only be born again Christians, and the act that confirms this reality before God and Church is water baptism;
      • Furthermore, the Lord’s Supper represents believer’s feeding on Christ as well. Only the one who is part of His Church can feed on Christ, and the believer is incorporated in This Body only through baptism (Gal. 3:27-28);
      • Given that the Lord’s Supper also means believers’ unity in the Body of Christ (1 Cor. 10:17), we also understand that only the one who became part of this Body through baptism can participate in the Lord’s Supper.
    2. Living the meaning of the Lord’s Supper
      • The believer must live what the act of the Lord’s Supper means, because this is a confessional act: “For as often as you eat this bread and drink this cup, you proclaim the Lord’s death till He comes” (our underlining) 1 Cor. 11:26).
      • In the case that the believer does not live those meanings of the Lord’s Supper act daily, his confession through the communion is false and that person is subject to God’s judgment: “Therefore whoever eats this bread or drinks this cup of the Lord in an unworthy manner will be guilty of the body and blood of the Lord. But let a man examine himself, and so let him eat of the bread and drink of the cup. For he who eats and drinks in an unworthy manner eats and drinks judgment to himself, not discerning the Lord’s body. For this reason many are weak and sick among you, and many sleep. For if we would judge ourselves, we would not be judged. But when we are judged, we are chastened by the Lord, that we may not be condemned with the world” (1 Cor. 11:27-32).
    3. Harmonious relationship with the local community
      • According to the organizational and functional status of the Romanian Christian Pentecostal Denomination, the disciplined Christian believers who are part of the local Church cannot participate in the Lord’s Supper by servant leadership’s decision (art. 27, the 2nd.)
  4. Practical Aspects of the Lord’s Supper Denominational Act
    • According to the New Testament texts regarding the establishment of the Lord’s Supper, the elements that are used are the bread – which represents the Saviour’s body – and the fruit of the vine – which represents the Blood of Christ (Matt. 26:26-28, Mark 14:22-24, Luke 22:17-20).
    • According to the organizational and functional status of the Romanian Christian Pentecostal Denomination from Romania, communion service can only be given by the ordained servants like pastors, presbyters or deacons where deacons are assisting the pastors and presbyters.
  5. Application
    1. Verse to be memorized: 1 Cor. 11:28.
    2. Questions for personal application and group discussion:
      1. What are the five major meanings of the Lord’s Supper?
      2. Why is living the meanings of the Lord’s Supper absolutely necessary for believers?
    3. Homework:
      1. Memorize the verse from 1 Cor. 11:28.
      2. Carefully examine the passage from John 6:48-58 and, then, state and explain the fundamental teaching of this text related to the Lord’s Supper.
↓↓
↑↑

Lecția 12

Alte acte de cult ale Bisericii Penticostale

  1. Ordinarea slujitorilor
    • Ordinarea slujitorilor este un așezământ biblic (Fapte 6:1-6; 14:23; Tit 1:5).
    • Virtuțile duhovnicești prin care este cunoscută chemarea unor credincioși la slujirea conducătoare sunt descrise în texte nou-testamentare precum: Fapte 6:3-5; 1 Tim. 3:1-7; Tit 1:5-9.
    • Ordinarea slujitorilor penticostali se face numai de către pastori și slujitori penticostali, în acord cu Statutul Cultului Creștin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România.
    • Rânduiala biblică a ordinării prevede actul punerii mâinilor și rugăciunea de consacrare în slujire a celor ordinați (Fapte 6:6; 1 Tim. 4:14).
    • Din textele biblice notate până acum reies două roluri majore ale actului ordinării:
      • împuternicirea oamenilor de către Dumnezeu pentru slujirea conducătoare;
      • recunoașterea, de către Biserică, a chemării slujitorilor în lucrarea de cârmuire duhovnicească.
  2. Cununia religioasă
    • Căsătoria este o instituție divină, menită să oglindească chipul lui Dumnezeu în mijlocul Creației (Gen. 1:27-28).
    • Dumnezeu este martor la legământul căsătoriei (Mal. 2:14), tot El fiind cel care îi unește pe cei doi pentru a fi una înaintea Sa (Mat. 19:4-7). De aceea, Dumnezeu interzice desfacerea căsătoriei prin divorț, cu excepția cazului de adulter dovedit (Mal. 2:12; Mat. 19:4-9). În situațiile în care slujitorii bisericii locale au constatat că divorțul este justificat din punct de vedere biblic, este permisă și recăsătorirea soțului credincios.
    • Soțul este dator să-și iubească cu jertfire soția și să o îngrijească având drept pildă iubirea lui Hristos față de Biserica Sa (Ef. 5:25-30, 33; Col. 3:19).
    • Soția îi datorează soțului supunere iubitoare, după cum Biserica îi este supusă din iubire lui Hristos (Ef. 5:22-24, 33; Col. 3:18).
    • Dumnezeu dezaprobă, prin Cuvântul Scripturii, căsătoria între o persoană credincioasă și una necredincioasă (1 Cor. 7:39; 2 Cor. 6:14-16).
    • În condițiile în care credincioșii creștini sunt cetățeni ai unei țări și parte a societății civile, cununia religioasă trebuie obligatoriu precedată de cununia civilă.
  3. Binecuvântarea copiilor
    • Scripturile Noului Testament nu descriu un act al binecuvântării copiilor ca făcând parte din viața Bisericii primare. Totuși, Dumnezeu îi cheamă pe părinții creștini să-și încredințeze copiii în grija Sa, prin exemplele unor părinți care au făcut acest lucru în timpul lucrării Mântuitorului pe pământ (Mat. 19:13-15; Marcu 10:13-16).
    • Invocarea binecuvântării copiilor are drept scopuri:
      • Recunoașterea suveranității lui Dumnezeu în familia care solicită binecuvântarea;
      • Recunoașterea dependenței de ajutorul supranatural al lui Dumnezeu pentru creșterea copiilor după voia lui Dumnezeu;
      • Invocarea binecuvântării lui Dumnezeu peste copii, pentru ca viețile lor să fie protejate și îndrumate în direcția voii lui Dumnezeu.
    • Invocarea binecuvântării lui Dumnezeu nu se substituie îndatoririlor părintești, nici libertății de alegere a copiilor, la vârsta maturității.
    • Textele sacre notate mai sus sugerează cel puțin două practici care pot constitui actul binecuvântării copiilor: rugăciunea și punerea mâinilor.
  4. Ungerea cu untdelemn a bolnavilor
    • Practica ungerii cu ulei a bolnavilor are ca temei biblic explicit doar textul din Iac. 5:14-16: „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii Bisericii și să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credință va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va însănătoșa; și dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. Mărturisiți-vă unii altora păcatele și rugați-vă unii pentru alții, ca să fiți vindecați. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit”.
    • Actul ungerii cu untdelemn nu este unul magic și nu se substituie tratamentului medical sau intervenției chirurgicale. El este un mijloc de consolidare și creștere a credinței bolnavului.
  5. Aplicație
    1. Versete de memorat: Col. 3:18-19.
    2. Întrebări de aplicație personală și discuție în grup:
      1. De ce urăște Dumnezeu despărțirea în căsătorie?
      2. Care sunt scopurile actului binecuvântării copiilor?
    3. Teme de casă:
      1. Memorați pasajul din Col. 3:18-19;
      2. Examinați cu atenție pasajul din Ef. 5:22-33 și enumerați cât mai multe trăsături ale familiei plăcute lui Dumnezeu, potrivit cu acest text biblic.

Lesson 12

Other Denominational Acts of the Pentecostal Church

  1. Ordination of Ministers
    • The ordination of ministers is a Biblical settlement (Acts 6:1-6; 14:23; Titus 1:5).
    • Spiritual virtues which describe believers’ call to servant leadership are listed in the New Testament texts such as: Acts 6:3-5; 1 Tim. 3:1-7; Titus 1:5-9.
    • Pentecostal ministerial ordination is performed only by Pentecostal pastors and ministers in agreement with the status of the Christian Pentecostal Denomination - Apostolic Church of God from Romania.
    • The Biblical order related to ordination involves the act of laying on of hands and dedicatory prayer for the ordained ones (Acts 6:6; 1 Tim. 4:14).
    • From the biblical texts noted so far, two major roles of the ordination act are evident:
      • God empowered people to embrace servant leadership;
      • Church recognition of the call of ministers to the work of spiritual leadership.
  2. Wedding ceremony
    • Marriage is a divine institution designed to reflect the image of God in the midst of Creation (Gen. 1:27-28).
    • God is witness to the marriage covenant (Mal. 2:14) and He is also the One who unites these two to be one before Him (Matt. 19:4-7). Therefore, God forbids dissolution of marriage by divorce, unless proven adultery (Mal. 2:12; Matt. 19:4-9). Where local ministers ascertained that divorce was biblically justified, faithful spouse is allowed to remarry.
    • The husband ought to love his wife with sacrifice and to take care of her, having the example of Christ’s love for His Church (Eph. 5:25-30, 33; Col. 3:19).
    • The wife owes loving obedience to her husband, as the Church is obedient to Christ from love (Eph. 5:22-24, 33; Col. 3:18).
    • Through the Scriptural word, God disapproves marriage between a faithful and unfaithful person (1 Cor. 7:39; 2 Cor. 6:14-16).
    • Given that Christian believers are citizens of a country and part of a civil society, religious ceremony must be obligatory preceded by civil ceremony.
  3. Dedication of Children
    • The New Testament Scriptures do not describe the act of blessing of children as part of the early church life. However, God is calling Christian parents to entrust their children into His care through parent’s examples who have done so during the Saviour’s work on the earth (Matt. 19:13-15; Mark 10:13-16).
    • Invoking blessing over children has the following goals:
      • Recognition of God’s sovereignty in the family who requests the blessing;
      • Recognition of dependence on supernatural help from God for raising children according to the God’s will;
      • Invoking God’s blessing over children so that their lives may be protected and guided towards direction of God’s will.
    • Invoking God’s blessing does not replace parental duties and children’s freedom of choice at the age of maturity.
    • The sacred texts listed above suggest at least two practices which constitute the act of children’s blessing: prayer and the laying on of hands.
  4. The anointing of the sick with oil
    • The practice of anointing the sick with oil has a clear biblical basis illustrated just in James 5:14-16: “Is anyone among you sick? Let him call for the elders of the Church, and let them pray over him, anointing him with oil in the name of the Lord. And the prayer of faith will save the sick, and the Lord will raise him up. And if he has committed sins, he will be forgiven. Confess your trespasses to one another, and pray for one another, that you may be healed. The effective, fervent prayer of a righteous man avails much”.
    • The act of anointing with oil is not a magical one and does not substitute medical treatment or surgery. It is a means of strengthening and growing the faith of the sick.
  5. Application
    1. Verses to be memorized: Col. 3:18-19;
    2. Questions for personal application and group discussion:
      1. Why does God hate divorce?
      2. Which are the goals of the act of the dedication of children?
    3. Homework:
      1. Memorize the passage from Col. 3:18-19;
      2. Carefully examine the passage from Eph. 5:22-33 and list as many family traits commendable to God according to this Biblical text.
↓↓
↑↑

Partea a III-a

Practici spirituale ale Bisericii Penticostale

În această parte a cursului nostru vom analiza câteva practici spirituale și aspecte de morală creștină specifice bisericii penticostale, precum și câteva noțiuni generale de organizare a bisericii și de disciplină bisericească. Spiritualitatea penticostală cunoaște mult mai multe activități spirituale pe care nu le vom aprofunda în prezentul curs catehetic. Dintre practicile bisericești pe care nu le vom analiza menționăm: părtășia cu biserica, predicarea Cuvântului, cântările de laudă, poezia creștină, mărturisirea păcatelor, spălarea picioarelor, vizitarea bolnavilor și mărturisirea personală a evangheliei.

Part III

Spiritual Practices of the Pentecostal Church

In this part of the manual we will look at some spiritual practices and aspects of Christian morality specific to the Pentecostal Church as well as at some general notions of church organization and discipline. Pentecostal spirituality includes many more spiritual activities which are not discussed in this catechetical course. Among the practices we will not address are: fellowship within the Church, preaching of the Word, songs of worship, Christian poetry, confession of sins, maundy (washing of the feet), visiting the sick, and personal witnessing of the gospel.
↓↓
↑↑

Lecția 13

Citirea Scripturii, rugăciunea și postul

  1. Citirea Scripturii

    2. Biblia a fost dată cu scopul de a-L cunoaște mai bine pe Dumnezeu și de a ne apropia de El mai mult (2 Tim. 3:16-17).

    • Fiecare credincios trebuie să dețină o Biblie și are responsabilitatea de a o citi zilnic.
    • Citirea și studierea zilnică a Scripturii constituie una dintre disciplinele de credință de care depinde sănătatea spirituală a credinciosului.
    • Mulți credincioși penticostali obișnuiesc să citească în întregime Biblia în fiecare an.

    Studiul personal al Scripturilor presupune următorii pași:

    1. citește cu atenție pasajul biblic;
    2. meditează pe marginea textului citit;
    3. memorează pasaje-cheie din textul citit;
    4. roagă-te lui Dumnezeu să îți descopere înțelesul textului biblic;
    5. aplică învățătura în viața personală.
  2. Rugăciunea
    1. Ce este rugăciunea?

      2. Rugăciunea este mijlocul prin care comunicăm cu Dumnezeu, aducând înaintea lui Dumnezeu Tatăl, în Numele Domului Isus Hristos, prin Duhul Sfânt, mulțumirile și laudele noastre, cererile și mijlocirile, frământările, nevoile și îngrijorările noastre, cu convingerea că Dumnezeu, în mila Lui, se va îngriji de noi.

      • rugăciunea este o nevoie a sufletului – este „respirația sufletului”;
      • rugăciunea este o expresie a credincioșiei față de Domnul și o întâlnire cu El;
      • rugăciunea este un instrument prin intermediul căruia Dumnezeu a decis să facă schimbări în cursul evenimentelor și al circumstanțelor vieții.
    2. Cum să ne rugăm?

      3. Ucenicii Domnului Isus au cerut să fie învățați cum să se roage (Luca 11:1). Biblia ne învață că:

      1. baza rugăciunii este relația cu Dumnezeu a celui care se roagă (1 Ioan 3:22; Prov. 15:8);
      2. rugăciunea trebuie făcută în Numele Domnului Isus (Ioan 14:12-14; 15:16; 16:23);
      3. rugăciunea trebuie făcută în acord cu voia lui Dumnezeu. Atât atitudinea noastră, cât și ceea ce cerem trebuie să fie după voia lui Dumnezeu (Iac. 4:3; 1 Ioan 5:14);
      4. rugăciunea trebuie făcută cu îndrăzneală și perseverență (1 Ioan 3:21-22; Luca 18:1; 11:5-10);
      5. rugăciunea trebuie făcută cu pasiune (Iac. 5:16);
      6. rugăciunea trebuie făcută cu inimă curată și cu sinceritate (Iac. 4:2-3; Mat. 6:5-6; 23:14);
      7. rugăciunea trebuie făcută în mod concret și la obiect. În spatele cererilor foarte generale se poate ascunde necredința (Luca 11:5; 11-13);
      8. rugăciunea trebuie făcută cu credință (Mat. 21:22; Marcu 11:22-24; Iac. 5:15);
      9. rugăciunea se face fără resentimente și cu un spirit iertător (Mat. 11:25-26);
      10. rugăciunea trebuie să fie îmbinată cu postul (Mat. 6:16-18; Marcu 9:29).
    3. Aspecte practice legate de rugăciune
      1. Cui să adresăm rugăciunea?

        2. Scriptura ne învață că rugăciunea trebuie adresată lui Dumnezeu (Iov 16:20; Rom. 15:30; Fil. 4:6). Când ne referim la Dumnezeu ca „obiect” al rugăciunii, nu trebuie să înțelegem că adresăm rugăciunea doar lui Dumnezeu-Tatăl, ci că adresăm rugăciunea Sfintei Treimi. În rugăciune trebuie să fie implicat Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Biblia ne învață să ne rugăm:

        • Tatălui Ceresc (Mat. 6:6; 9–13; Ioan 17:1-26; Ef. 1:17);
        • Domnului Isus Hristos (Fapte 7:59-60; Ioan 14:12-14);
        • Duhului Sfânt (2 Cor. 3:17; Fapte 10:9-20; Ef. 6:18).

        Observație: Deși nu avem texte biblice în care să se arate explicit că rugăciunea este adresată Duhului Sfânt, totuși avem mai multe pasaje în care Duhul este mărturisit ca fiind de natură divină și că, implicit, rugăciunea a fost adusă și către Duhul Sfânt.

        Având în vedere cele de mai sus, forma corectă de adresare a rugăciunii este: „Ne rugăm Tatălui Ceresc, în Numele Domnului Isus Hristos, prin Duhul Sfânt”.

      2. Locul rugăciunii

        3. Biblia ne învață să aducem rugăciuni lui Dumnezeu în orice loc ne-am afla (1 Tim. 2:8). Indiferent de spațiul geografic în care ne găsim, noi putem aduce lui Dumnezeu rugăciuni. Cu toate acestea, trebuie să subliniem următoarele aspecte:

        • rugăciunea în „odăiță” (Mat. 6:6). Rugăciunea în odăiță este rugăciunea privată în care credinciosul aflat singur se roagă lui Dumnezeu;
        • rugăciunea în familie. Fiecare casă trebuie să fie și un loc de rugăciune, în care familia reunită se închină Domnului;
        • rugăciunea în adunările bisericii. Locul în care se adună Biserica este un loc de rugăciune (Mat. 21:13). În Biserică se fac două feluri de rugăciune:
          • rugăciunea comună – în care toți cei adunați se roagă simultan lui Dumnezeu;
          • rugăciunea publică în numele bisericii – în care cineva din adunare se roagă în numele tuturor celor prezenți.
      3. Poziția corpului în rugăciune

        4. Poziția corpului în rugăciune trebuie să reflecte evlavie, seriozitate și frică de Dumnezeu. În Biblie sunt menționate câteva referințe legate de poziția corpului în rugăciune:

        • rugăciunea în genunchi (Luca 22:41; Dan. 6:10; Ef. 3:14);
        • rugăciunea în picioare (Marcu 11:25);
        • rugăciunea cu mâinile ridicate spre cer (1 Împ. 8:22; 1 Tim. 2:8);
        • rugăciunea căzut cu fața la pământ (2 Sam. 12:16; Mat. 26:39).
      4. Părțile principale ale rugăciunii

        5. Rugăciunea trebuie să conțină următoarele părți principale:

        • lauda și închinarea. În această parte a rugăciunii, noi recunoaștem și proclamăm ce este și ce face Domnul, ne închinăm Lui și Îi aducem laude:
          • pentru ceea ce face Domnul, adică pentru lucrarea și faptele lui Dumnezeu;
          • pentru ceea ce este Domnul, adică pentru însușirile și persoana lui Dumnezeu.
        • Mărturisirea și predarea – constituie partea rugăciunii în care:
          • ne mărturisim greșelile;
          • ne pocăim cerând iertare în Numele Domnului Isus (1 Ioan 1:9);
          • ne predăm Domnului, luând hotărâri noi de sfințire și slujire curată.
        • Mijlocirea și cererea. În această parte a rugăciunii aducem înaintea lui Dumnezeu dorințele noastre, atât cele legate de viața personală, cât și cele legate de semenii noștri.
        • Mulțumirea și adorarea. După ce am adus lui Dumnezeu mijlocirile și cererile noastre, în rugăciune trebuie să venim cu mulțumire pentru ajutorul pe care Dumnezeul îl va da și să continuăm prin adorarea lui Dumnezeu și înălțarea Sa (Mat. 6:13).
        • Așteptarea și încrederea. Acestea constituie partea finală a rugăciunii, în care:
          • afirmăm încrederea că Dumnezeu va lucra, ca urmare a rugăciunilor făcute;
          • așteptăm meditând în liniște (câteva minute) la ceea ce Domnul ne pune în inimă în urma rugăciunilor (Ps. 5:8);
          • luăm decizii de slujire și sfințire în acord cu îndemnurile date de Duhul Sfânt.
  3. Postul
    1. Ce este postul?

      2. Definiție: Postul este abținerea voluntară de la hrană și de la lichide (și de la relațiile conjugale, pentru cei căsătoriți) pentru o anumită perioadă de timp, cu un scop spiritual bine definit.

      • Biblia ne prezintă postul ca pe o necesitate, nu ca pe o opțiune secundară.
      • Învățătura și practica Domnului Isus și a apostolilor arată că postul nu este o practică opțională, ci este una dintre disciplinele spirituale ale creștinului.
      • Este foarte important să știm că atunci când postim trebuie:
        • să avem un scop spiritual bine definit;
        • să ne abținem de la mâncare și de la consumul de lichide;
        • cei căsătoriți trebuie să se abțină de la relații intime (1 Cor. 7:5);
        • să ne pocăim de păcate, mărturisindu-le și părăsindu-le;
        • să facem binefaceri și milostenie;
        • să stăruim în rugăciune.
    2. Postul în Biblie
      1. Postul în Vechiul Testament
        • În vremea VT, Dumnezeu a cerut poporului Israel să postească – Ioel 2:12-15; Is. 58:1-14.
        • Oamenii lui Dumnezeu din vechime au postit:
          • Israel a postit în vremea judecătorilor (Jud. 20:26) și a prorocului Samuel (1 Sam. 7:6);
          • David și poporul L-au căutat pe Dumnezeu cu post (1 Sam. 31:13; 2 Sam. 12:21; Ps. 35:13; 69:10; 109:24);
          • regele Iosafat L-a căutat pe Dumnezeu cu post (2 Cron. 20:3);
          • regele Ahab s-a smerit cu post (1 Împ. 21:27);
          • profetul Ieremia obișnuia să postească (Ier. 36:9);
          • Israel a vestit un post în vremea Esterei (Est. 4:16);
          • Ezra și Neemia au postit împreună cu poporul care era cu ei (Ezr. 8:21-23; Neem. 1:3-4; 9:1);
          • Daniel L-a căutat pe Domnul cu post (Dan. 9:3).
        • Postul în VT a fost asociat cu căutarea lui Dumnezeu, bocet și plâns, sac și cenușă, durere, mărturisirea și părăsirea păcatelor.
      2. Postul în Noul Testament
        • Postul apare ca practică spirituală în învățătura și viața Domnului Isus:
          • la începutul misiunii sale, după botezul în apă, Domnul Isus a postit patruzeci de zile (Mat. 4:2);
          • Domnul Isus a trăit disciplina postului (Mat. 17:21);
          • Domnul Isus a învățat despre necesitatea postului și despre cum să postim (Marcu 2:18; 9:29).
        • Postul a fost una dintre disciplinele spirituale practicate de biserica primară și de apostolul Pavel (Fapte 13:2; 14:23; 1 Cor. 7:5; 2 Cor. 6:5; 11:27).
    3. Ce realizează postul?

      4. Postul este o disciplină spirituală prin intermediul căreia Dumnezeu aduce în viața celor credincioși următoarele beneficii:

      1. smerire personală (Ps. 35:13);
      2. disciplinarea trupului (1 Cor. 9:27);
      3. reducerea puterii firii noastre pământești păcătoase (Gal. 5:17);
      4. putere de la Dumnezeu asupra demonilor (Mat. 17:21);
      5. o mai mare sensibilitate spirituală (Dan. 9:1-27);
      6. intervenția lui Dumnezeu în problemele noastre (Ezr. 8:21).
    4. Postul din punct de vedere practic
      1. Cum să postim?
        • În Sfânta Scriptură avem menționate două mari tipuri de post:
          • postul „negru”: acest post presupune abstinența totală de la hrană și de la apă pe perioada postului. De multe ori acest post este descris în Scriptură prin expresia „n-au mâncat și n-au băut nimic”.
          • postul „obișnuit”: acest post presupune abstinența de la hrană, dar nu și de la apă, pe perioada postului. Acest tip de post este un post mai lung; el se poate desfășura pe o perioadă de mai multe zile. Pe perioada acestui post, cel care postește va consuma apă din când în când. Avem indicii că Domnul Isus a ținut acest tip de post în cele 40 de zile petrecute în pustie.

        Observație: Postul poate fi făcut în mod individual, dar poate fi făcut și împreună cu familia, cu un grup de credincioși sau cu întreaga biserică.

      2. Cât să postim?
        • Postul poate să se desfășoare pe o perioadă de o zi sau de mai multe zile. Biblia vorbește despre posturi de o zi, 3 zile, 21 de zile sau de 40 de zile. În Biblie nu avem o poruncă în care să se stabilească durata postului nostru. Numărul de zile dedicate pentru post este lăsat la alegerea celui care postește.
      3. Când să postim?
        • Nu găsim în Biblie porunci privitoare la zile speciale de post sau perioade mai lungi de post asociate cu sărbători sau evenimente speciale. Cu toate acestea, postul nu trebuie făcut doar în momente de strâmtorare și necaz. Sugerăm că fiecare credincios trebuie să pună deoparte pentru post cel puțin una din cele șapte zile ale săptămânii.
  4. Aplicație
    1. Versete de memorat: Fil. 4:6-7.
    2. Întrebări de aplicație personală și discuție în grup:
      1. Discutați despre rezultatele pe care citirea Bibliei, rugăciunea și postul le au în viața de credință;
      2. Discutați despre cele mai des întâlnite piedici care se ridică în fața vieții de rugăciune și post.
    3. Teme de casă:
      1. Memorați pasajul din Fil. 4:6-7;
      2. Meditați asupra felului în care trăiți disciplinele spirituale (citirea Bibliei, rugăciunea și postul) și notați pe o listă deciziile luate în raport cu viața voastră devoțională.

Lesson 13

Bible Reading, Prayer and Fasting

  1. Bible Reading

    2. The Bible was given in order to know God better and to get closer to Him (2 Tim. 3:16-17).

    • Every believer must possess a Bible and has the responsibility of reading it daily.
    • Reading and studying Scripture daily represents one of the disciplines of faith upon which believer’s spiritual health depends.
    • Many Pentecostal believers are used to read the Bible in its entirety every year.

    Personal study of the Scriptures involves the following steps:

    1. Carefully read the passage;
    2. Meditate on the text read;
    3. Memorize the key passages from the text read;
    4. Pray to God to show you the meaning of the biblical text;
    5. Apply the teaching in your personal life.
  2. Prayer
    1. What is prayer?

      2. Prayer is the means by which we communicate with God, bringing our thanks and praises, requests and intercessions, sorrows, needs and concerns before God the Father, in the name of the Lord Jesus Christ, through the Holy Spirit, with the assurance that God in His mercy will care for us.

      • Prayer is a need of the soul – is “the breath of the soul”;
      • Prayer is an expression of faithfulness to the Lord and a meeting with Him;
      • Prayer is an instrument through which God decided to make changes in the events and circumstances of life.
    2. How should we pray?

      3. Lord Jesus’ disciples asked to be taught how to pray (Luke 11:1). The Bible teaches us that:

      1. The basis of prayer is the relationship with God of the one who prays (1 John 3:22; Prov. 15:8);
      2. Prayer must be made in the name of Lord Jesus (John 14:12-14; 15:16; 16:23);
      3. Prayer should be in agreement with God’s will. Both our attitude and what we ask need to be godly (James 4:3; 1 John 5:14);
      4. Prayer must be done with boldness and with perseverance (1 John 3:21-22; Luke 18:1; 11:5-10);
      5. Prayer should be done with passion (James 5:16);
      6. Prayer must be done with clean heart and with honesty (James 4:2-3; Matt. 6:5-6; 23:14);
      7. Prayer must be specific and to the point. Unbelief can hide behind very general requests (Luke 11:5; 11-13);
      8. Prayer must be based on strong faith (Matt. 21:22; Mark 11:22-24; James 5:15);
      9. Prayer must be done without resentment and with a forgiving spirit (Matt. 11:25-26);
      10. Prayer must be combined with fasting (Matt. 6:16-18; Mark 9:29).
    3. Practical aspects related to prayer
      1. To whom do we pray?

        2. The Scripture teaches us that prayer has to be addressed to God (Job 16:20; Rom. 15:30; Phil. 4:6). When we refer to God as “object” of prayer, we must understand that we are not only praying to God-the Father, but to the Holy Trinity. Prayer should involve the Father, the Son and the Holy Spirit. The Bible teaches us to pray:

        • To the Heavenly Father (Matt. 6:6; 9–13; John 17:1-26; Eph. 1:17);
        • To Lord Jesus Christ (Acts 7:59-60; John 14:12-14);
        • To the Holy Spirit (2 Cor. 3:17; Acts 10:9-20; Eph. 6:18).

        Note: Although we do not have biblical texts to clearly show that prayer is addressed to the Holy Spirit, there are yet more passages in which the Holy Spirit is confessed as being of divine nature and hence prayer was implicitly addressed to the Holy Spirit.

        Given the above, the correct way to pray is: “We pray to the Heavenly Father, in the name of Lord Jesus Christ, through the Holy Spirit”.

      2. The place of prayer

        3. The Bible teaches us to bring prayers to God in every place we are (1 Tim. 2:8). Regardless of the geographical area in which we find ourselves, we can bring prayers to God. However, we must emphasize the following aspects:

        • Prayer in the “room” (Mat. 6:6). Prayer in the room is the private prayer where the believer prays alone before God;
        • Family prayer. Every home should also be a place of prayer where the reunited family prays to the Lord;
        • Prayer in church gatherings. The place where the Church gathers is a place of prayer (Matt. 21:13). There are two types of prayer in the church:
          • Common prayer – they all gather and pray simultaneously to God;
          • Public prayer in the name of the Church – someone from the congregation prays on behalf of everyone present.
      3. Posture in prayer

        4. Posture in prayer must reflect piety, seriousness and fear of God. The Bible lists several references related to posture in prayer:

        • Kneeling in prayer (Luke 22:41; Dan. 6:10; Eph. 3:14);
        • Standing in prayer (Mark 11:25);
        • Praying with hands raised to heaven (1 Kings 8:22; 1 Tim. 2:8);
        • Praying with the face to the ground (2 Sam. 12:16; Matt. 26:39).
      4. Main parts of prayer

        5. Prayer must contain the following main parts:

        • Praise and worship. This is the part of a prayer where we acknowledge and proclaim what God is and what He does, we worship and praise Him for:
          • For what God does, for His work and deeds;
          • For what God is including His characteristics and His person.
        • Confession and surrender – are the part of a prayer in which:
          • We confess our faults;
          • We repent by asking for forgiveness in the Name of Lord Jesus (1 John 1:9);
          • We surrender to God by making new decisions (vows) to seek sanctification and pure servanthood.
        • Intercession and request. In this part of the prayer we bring our desires before God, desires related to our personal life and that of our neighbour.
        • Gratitude and adoration. After we brought our intercessions and requests before God, we must come with gratitude for the help that God is to give to us and we continue with adoration of God and His glory (Matt. 6:13).
        • Expectation and confidence. These constitute the final part of a prayer, where:
          • We declare our trust that God will work in response to the prayers made;
          • We wait quietly meditating (a few minutes) on what God puts in our hearts in the aftermath of prayer (Ps. 5:8);
          • We take decisions of service and sanctification according to the urges received from the Holy Spirit.
  3. Fasting
    1. What is fasting?

      2. Definition: Fasting is voluntary abstention from food and liquids (including conjugal relations for married couples) for a certain period of time with a well defined spiritual purpose.

      • The Bible presents fasting as a necessity and not as a secondary option.
      • Lord Jesus and the Apostles’ teaching and practice show that fasting is not an optional practice, but one of Christian’s spiritual disciplines.
      • It is very important to know that when we are fasting we must:
        • Have a well defined spiritual purpose;
        • Abstain from consumption of food and liquids;
        • Abstain from conjugal relations for those who are married (1 Cor. 7:5);
        • Repent of sins, confessing and leaving them;
        • Do good things and show mercy;
        • Continue in prayer.
    2. Fasting in the Bible
      1. Fasting in the Old Testament
        • In the Old Testament, God asked Israel to fast – Joel 2:12-15; Is. 58:1-14.
        • The people of God from the old times fasted:
          • Israel fasted in the days when the judges ruled (Jud. 20:26) and prophet Samuel lived (1 Sam. 7:6);
          • David and the people sought God with fasting (1 Sam. 31:13; 2 Sam. 12:21; Ps. 35:13; 69:10; 109:24);
          • King Jehoshaphat sought God with fasting (2 Chron. 20:3);
          • King Ahab humbled himself by fasting (1 Kings 21:27);
          • Prophet Jeremiah used to fast (Jer. 36:9);
          • Israel proclaimed a fast in the time of Esther (Est. 4:16);
          • Ezra and Nehemiah fasted together with the people who were with them (Ezra 8:21-23; Neh. 1:3-4; 9:1);
          • Daniel sought the Lord with fast (Dan. 9:3).
        • Fasting in the Old Testament was associated with God’s seeking, mourning and crying, sackcloth and ashes, pain, confession and leaving of sins.
      2. Fasting in the New Testament
        • Fasting appears as a spiritual practice in the Lord Jesus’ teaching and life:
          • At the beginning of His mission, after the water baptism, Lord Jesus fasted forty days (Matt. 4:2);
          • Lord Jesus lived the discipline of fasting (Matt. 17:21);
          • Lord Jesus taught about the need of fasting and how we need to fast (Mark 2:18; 9:29).
        • Fasting was one of the spiritual disciplines practiced by the primary church and Apostle Paul (Acts 13:2; 14:23; 1 Cor. 7:5; 2 Cor. 6:5; 11:27).
    3. What does fasting accomplish?

      4. Fasting is a spiritual discipline through which God brings the following benefits in the believer’s life:

      1. Personal humility (Ps. 35:13);
      2. Disciplining the body (1 Cor. 9:27);
      3. Decreasing the power of our sinful nature (Gal. 5:17);
      4. God’s power over demons (Matt. 17:21);
      5. A greater spiritual sensitivity (Dan. 9:1-27);
      6. God’s intervention in our problems (Ezra 8:21).
    4. Fasting from a practical point of view
      1. How to fast?
        • There are two major types of fasting in the Holy Scripture:
          • “black” fasting: This fasting involves total abstinence from food and water during the fast. This fasting is many times described in the Scripture through the expression “did not eat and did not drink anything”.
          • “regular” fasting: This fasting involves abstinence from food but not from water during fasting. This type of fasting is a longer fasting; it can take place for many days. During this fasting, the one who is fasting will drink water occasionally. We have indications that Lord Jesus fasted this way during the 40 days spent in the wilderness.

        Note: Fasting can take place individually, but it can be done together with the family, a group of believers or with the whole Church.

      2. How long should we fast?
        • Fasting can take place over a period of one or several days. The Bible talks about fasting over a day, three days, 21 days or 40 days. The Bible does not provide a command to establish the length of our fasting. The number of days is left to the choice of the one fasting.
      3. When to fast?
        • We do not find in the Bible commandments related to special days or longer fasting times associated with feasts or special events. However, the fasting should not take place only at time of distress and sorrow. We suggest that every believer must put aside at least one of the seven days of the week.
  4. Application
    1. Verses to be memorized: Phil. 4:6-7.
    2. Questions for personal application and group discussion:
      1. Discuss the results that Bible reading, prayer and fasting have in the life of faith.
      2. Discuss the most common obstacles that rise in the life of prayer and fasting.
    3. Homework:
      1. Memorize the passage from Phil. 4:6-7;
      2. Meditate on how you live the spiritual disciplines (Bible reading, prayer and fasting) and list decisions taken in relation to your devotional life.
↓↓
↑↑

Lecția 14

Învățătura despre dărnicia creștină

  1. Ce este dărnicia creștină?
    1. Definiție:

      2. Dărnicia este actul prin care cineva, motivat de iubire și ascultare de Dumnezeu, oferă bani sau alte bunuri materiale, urmărind prin aceasta slăvirea lui Dumnezeu și împlinirea nevoilor semenilor.

    2. Dimensiunile dărniciei creștine

      3. Dărnicia creștină comportă două dimensiuni distincte:

      1. Dărnicia ca milostenie
        • Dărnicia ca milostenie reprezintă dăruirea de bunuri materiale sau bani celor săraci, în numele Domnului. Dărnicia ca milostenie nu este reglementată cantitativ, credinciosul având dreptul să decidă singur în dreptul dărniciei sale. Dărnicia ca milostenie trebuie făcută discret (Mat. 6:1-4).
      2. Dărnicia ca zeciuială
        • Dărnicia ca zeciuială înseamnă să închinăm Domnului 10% din venitul nostru. Zeciuiala are caracter normativ, fiecare credincios având datoria față de Domnul să se închine Lui cu cele 10% din venitul câștigat. Zeciuiala trebuie adusă la Casa Domnului (Mal. 3:10). Dumnezeu a stabilit Casa Lui ca loc unde trebuie adusă zeciuiala. A da zeciuiala înseamnă a renunța la dreptul de a decide independent care este locul unde trebuie să o aducem și a asculta de Domnul prin aducerea zeciuielii la Casa Domnului.

      Observație: Atât VT, cât și NT ne învață cu privire la cele două dimensiuni ale dărniciei:

      • în VT, dărnicia ca zeciuială apare în Lev. 27:30, iar dărnicia ca milostenie apare în Is. 58:7;
      • în NT, dărnicia ca zeciuială este poruncită în Mat. 23:23, iar dărnicia ca milostenie este învățată în Mat. 6:1-4.
    3. Texte biblice care vorbesc despre dărnicia ca zeciuială
      • Cele mai importante texte biblice pe tema zeciuielii le avem în: Gen. 14:17-24; 28:20-22; Deut. 14:22-27; Lev. 27:30-34; Num. 18:20-32; Mal. 3:8-12; Mat. 23:23; 1 Cor. 16:1-2; 2 Cor. 9:6-11.
  2. De ce trebuie să dăm partea Domnului (zeciuiala)?
    1. Zeciuiala este proprietatea Domnului (Lev. 27:30)

      2. „Orice zeciuială din pământ, fie din roadele pământului, fie din rodul pomilor, este a Domnului; este un lucru închinat Domnului.” (Lev. 27:30). Există trei categorii de bunuri: bunuri personale, bunuri de drept comun și bunurile lui Dumnezeu. Zeciuiala din câștigul nostru aparține lui Dumnezeu într-un sens cu totul special. Dacă în dreptul procentului de 90% din câștigul nostru avem dreptul să decidem cum socotim de cuviință, în dreptul zeciuielii Dumnezeu a poruncit explicit ce trebuie să facem: zeciuiala trebuie adusă la Casa Domnului. A nu da zeciuiala înseamnă a-L fura pe Dumnezeu (Mal. 3:8).

    2. Zeciuiala este o formă de închinare înaintea lui Dumnezeu (Gen. 14:18-20)

      3. Oferirea părții Domnului este un act de închinare. Așa cum ne închinăm lui Dumnezeu prin rugăciune, ne închinăm lui Dumnezeu și prin oferirea zeciuielii. În primul rând, zeciuiala este pentru Domnul și abia în al doilea rând este pentru biserică. Deși o aducem la biserică, noi nu dăm zeciuiala bisericii, ci lui Dumnezeu.

    3. Zeciuiala e moștenirea lui Dumnezeu pentru Casa Sa (Mal. 3:10)

      4. Dintre cele douăsprezece seminții ale poporului Israel, la împărțirea țării Canaanului seminția lui Levi nu a primit niciun teritoriu ca moștenire. Moștenirea leviților a fost zeciuiala datorată lui Dumnezeu (Num. 18:20-21). Acest principiu rămâne valabil și în vremea legământului nou (1 Cor. 9:9-14). Partea Domnului este lăsată ca moștenire pentru casa Domnului.

    4. Închinarea zeciuielii este o dovadă a dragostei și părtășiei creștine

      5. Dragostea frățească i-a făcut pe primii creștini să își vândă casele și ogoarele pentru a împărți celor săraci (Fapte 4:32-37); dragostea i-a determinat pe creștinii din Macedonia să dăruiască peste puterile lor (2 Cor. 8:1-5) în vederea ajutorării celor lipsiți.

    5. Dumnezeu poruncește să dăm zeciuială (Mal. 3:8-10)

      6. Aducerea zeciuielii la Casa Domnului este o poruncă divină. A nu da partea Domnului este neascultare de Domnul, și prin urmare este păcat.

    6. Domnul Isus a confirmat că trebuie să dăm zeciuiala (Mat. 23:23)

      7. Prin cuvintele „pe acelea să nu le lăsați nefăcute”, Domnul Isus se referă la îndatorirea de a aduce zeciuiala la Casa Domnului.

    7. Apostolul Pavel a învățat despre dărnicie (2 Cor. 9:1-15)

      8. Pavel ne învață că dărnicia trebuie făcută cu generozitate (2 Cor. 9:5), de bună voie, cu bucurie (2 Cor. 9:7) și proporțional cu câștigul fiecăruia (1 Cor. 16:2).

    8. Zeciuiala este o expresie a credincioșiei noastre față de Domnul

      9. Dumnezeu ne poruncește să Îl cinstim prin aducerea zeciuielii la Casa Domnului. Ascultarea de această poruncă este o dovadă a credincioșiei și a încrederii noastre în Domnul. Dărnicia noastră dovedește din punct de vedere material ceea ce suntem noi din punct de vedere spiritual.

    9. Zeciuiala este o condiție a binecuvântării noastre materiale (Mal. 3:9-11)

      10. Închinarea cu partea Domnului este cheia care deschide mâna lui Dumnezeu ca să fim binecuvântați în vremuri de criză. Zeciuiala aparține lui Dumnezeu; dacă refuzăm să o închinăm Domnului, binecuvântarea lui Dumnezeu peste viața noastră materială va lipsi.

  3. Piedicile în calea închinării cu zeciuiala
    1. Lipsa de învățătură și de cunoaștere a Scripturii

      2. Cea mai des întâlnită piedică în calea închinării cu zeciuiala este lipsa de cunoaștere a Cuvântului lui Dumnezeu. Pur și simplu oamenii nu îl onorează pe Dumnezeu prin închinarea zeciuielii pentru că nu au fost învățați că aceasta este voia lui Dumnezeu revelată în Biblie.

    2. Ideea că zeciuiala este o cerință a Legii mozaice și nu o cerință a Noului Testament

      3. Unii susțin că creștinii nu mai trebuie să dea zeciuială, pentru că plătirea zeciuielii este o faptă a Legii, iar umblarea după faptele Legii nu este o cerință pentru creștini. Se afirmă că:

      • darea zeciuielii este o poruncă a Legii mozaice;
      • Legea lui Moise a fost abrogată de Domnul Isus și a fost înlocuită cu Evanghelia harului;
      • așadar, odată cu abrogarea Legii mozaice a fost abrogată și porunca de a da zeciuiala.

      Învățătura că zeciuiala a fost abrogată odată cu abrogarea Legii mozaice nu este adevărată din următoarele motive:

      1. primul care a oferit Domnului zeciuiala a fost Avraam (Gen. 14:17-24). Avraam a dat zeciuială cu peste patru sute de ani înainte de așezarea Legii mozaice. Prin urmare, zeciuiala nu este o inovație a Legii, ci un principiu revelat înainte de darea Legii;
      2. la darea Legii, Dumnezeu a rânduit ca principiul zeciuielii să fie cuprins în legământul mozaic. La abrogarea legământului Legii, puteau fi abrogate doar acele cerințe aduse de Lege, nu și cele care au existat înainte de darea Legii.
      3. în plus, nu tot ceea ce a aparținut Legii a fost abrogat în legământul cel nou. Din Legea VT rămân valabile pentru NT toate acele cerințe care au fost reafirmate de Domnul Isus sau de apostoli. În ceea ce privește închinarea cu zeciuiala, principiul a fost reafirmat de Domnul Isus și de apostoli (Mat. 23:23; Luca 11:42; 2 Cor. 9:6-7; 1 Cor. 16:2).
    3. Sărăcia

      4. După învățătura Sfintei Scripturi, sărăcia nu este un motiv justificat pentru a nu aduce Domnului partea Sa. Sunt oameni care vor rămâne mereu lipsiți pentru că nu oferă cinste Domnului prin închinarea cu zeciuiala (Mal. 3:9). Scriptura ne arată că cei evlavioși au adus cinste lui Dumnezeu prin dărnicie, chiar dacă ei au fost lipsiți (Marcu 12:41-44; 2 Cor. 8:1-5).

    4. Zgârcenia și lipsa de credință

      5. Piedica reală care se ridică în față cinstirii lui Dumnezeu prin zeciuială este lipsa de credință, suprapusă cu zgârcenia.

  4. Principiile închinării cu zeciuiala
    1. Principiul promptitudinii (Prov. 3:9)

      2. Potrivit acestui principiu, primul lucru pe care un credincios îl va face după dobândirea câștigului muncii sale va fi să pună deoparte zeciuiala din venitul său. Prima cheltuială făcută va fi oferirea zeciuielii ca ofrandă de recunoștință față de Dumnezeu.

    2. Principiul proporționalității (Deut. 16:17)

      3. Zeciuiala trebuie dată în proporție cu venitul nostru. Proporția este reglementată prin cele 10 procente din venitul câștigat.

    3. Principiul aducerii zeciuielii la biserică (Mal. 3:10; Fapte 4:34-35)

      4. În timp ce dărnicia ca milostenie o vom dărui cui vom socoti de cuviință, dărnicia ca zeciuială trebuie să o aducem la biserică. Dumnezeu a delegat biserica pentru a fi administratorul părții Domnului.

    4. Principiul închinării cu bucurie (2 Cor. 9:7)

      5. Oferirea zeciuielii nu trebuie socotită o obligație împovărătoare, ci o formă de închinare plăcută lui Dumnezeu, închinare făcută cu bucurie.

  5. Aplicație
    1. Versete de memorat: Mal. 3:8-11.
    2. Întrebări de aplicație personală și discuție în grup:
      1. Citiți cu atenție Mal. 3:8-11 și răspundeți la următoarele întrebări:
        • În ce fel a fost înșelat Dumnezeu?
        • Ce se întâmplă dacă nu dăm zeciuiala?
        • Unde trebuie să aducem zeciuiala?
        • Ce promisiuni face Dumnezeu pentru cei care dau zeciuiala?
    3. Teme de casă:
      1. Memorați pasajul din Mal. 3:8-11;
      2. Citiți cu atenție 2 Cor. 9:1-15 și scoateți în evidență modul în care trebuie să dăruim.

Lesson 14

The Teaching about Christian Giving

  1. What is Christian Giving?
    1. Definition:

      2. Giving is the act by which persons motivated by love and obedience before God donate money or other material goods aiming to glorify God and fulfilling their fellows’ needs.

    2. Dimensions of Christian giving

      3. Christian giving has two distinct dimensions:

      1. Giving as charity
        • Giving as charity represents giving money or material goods to the poor in the name of the Lord. Giving as charity is not established quantitatively, the believer having the right to decide alone on his generosity. Giving as charity must be done discreetly (Matt. 6:1-4).
      2. Giving as tithing
        • Giving as tithing means to give one-tenth part of our income to God. The tithing is normative, every believer having the responsibility before God to worship Him with 10% from the earned income. The tithing must be brought to the house of the Lord (Mal. 3:10). God established His house as where the tithing needs to go. To give tithes means giving up the right to independently decide where we need to bring the tithing, and to obey the Lord by bringing it to the house of the Lord.

      Note: Both the Old Testament and New Testament teach about these two dimensions of giving:

      • In the OT, giving as tithing is indicated in Lev. 27:30, and giving as charity is indicated in Is. 58:7;
      • In the New Testament, giving as charity is commanded in Matt. 23:23 and giving as charity is taught in Matt. 6:1-4.
    3. Biblical texts that are talking about giving as tithing
      • The most important biblical texts on the subject of tithing are in: Gen. 14:17-24; 28:20-22; Deut. 14:22-27; Lev. 27:30-34; Num. 18:20-32; Mal. 3:8-12; Matt. 23:23; 1 Cor. 16:1-2; 2 Cor. 9:6-11.
  2. Why we must give (tithe) to the Lord?
    1. The tithe is the Lord’s property (Lev. 27:30)

      2. “And all the tithe of the land, whether of the seed of the land or of the fruit of the tree, is the Lord’s. It is holy to the Lord” (Lev. 27:30). There are three categories of goods: personal property, common law goods and God’s goods. The tithe of our income belongs to God in a very special sense. If we have the right to decide on 90% of our income, then as far as tithing goes, God explicitly commanded what we must do: the tithing needs to be brought to the house of the Lord. To not give tithe means to steal God (Mal. 3:8).

    2. Tithing is a means of worshiping God (Gen. 14:18-20)

      3. Giving the Lord’s part is an act of worship. As we worship God through prayer, we worship God by offering the tithing. First and foremost, tithing is for the Lord and then for the Church. Although we bring it to church, we do not give tithe to the Church but to God.

    3. The Tithe is God’s inheritance for His house (Mal. 3:10)

      4. Of the twelve tribes of Israel, at the division of the Canaan country, the tribe of Levi did not receive any land as inheritance. The Levites’ heritage was the tithing which was due to God (Num. 18:20-21). This principle stays true even during the new covenant (1 Cor. 9:9-14). The Lord’s part is bequeathed to the house of the Lord.

    4. Giving tithe is an evidence of Christian love and fellowship

      5. Brotherly love determined early Christians to sell their homes and fields in order to divide them to the poor (Acts 4:32-37); love determined Christians from Macedonia to give in excess of their means (2 Cor. 8:1-5) in order to help the needy.

    5. God commands us to give tithe (Mal. 3:8-10)

      6. Bringing the tithe to the House of the Lord is a divine command. To not give Lord’s part is disobedience to God, and therefore is sin.

    6. The Lord Jesus confirmed that we must give tithe (Matt. 23:23)

      7. By the words “without leaving the others undone”, Lord Jesus refers to our duty to bring the tithing to the House of the Lord.

    7. Apostle Paul taught about giving tithe (2 Cor. 9:1-15)

      8. Paul teaches that giving should be done with generosity (2 Cor. 9:5), voluntarily, cheerfully (2 Cor. 9:7) and proportionally with each one’s earning (1 Cor. 16:2).

    8. Tithing is an expression of our faithfulness to the Lord

      9. God commands us to honour Him by bringing tithing to the House of the Lord. Obeying this command is a proof of our loyalty and trust in God. Material generosity proves us spiritually.

    9. Tithing is a condition to having material blessings (Mal. 3:9-11)

      10. Giving the Lord’s part is the key which opens the hand of God toward us to be blessed in times of crisis. The tithing belongs to God; if we refuse to give it to the Lord, His material blessing over our lives will be lacking.

  3. Obstacles to worshiping through tithing
    1. Lack of education and knowledge of the Scripture

      2. The most common obstacle is the lack of knowledge of God’s word. Simply, people are not honouring God by giving tithe because they were not taught that this is God’s will revealed in the Bible.

    2. The idea that tithing is a requirement of the Mosaic Law and not a requirement of the New Testament

      3. Some argue that Christians are not required to give tithe anymore because paying tithing is considered an act of law and walking according to the deeds of the law is not a requirement for Christians. It is stated that:

      • Giving tithing is a commandment of the Mosaic Law;
      • The Law of Moses was nullified by Lord Jesus and replaced with the Gospel of grace;
      • Therefore, with the nullification of the Mosaic Law, the command to give tithe has also been nullified.

      The teaching that tithing has been abrogated at the same time with the Mosaic Law is not true for the following reasons:

      1. Abraham was the first to give tithe to the Lord (Gen. 14:17-24). Abraham gave tithe over four hundred years before the settlement of the Mosaic Law. Therefore, tithing is not a law innovation but a principle revealed before the Law was given;
      2. God ordained that the principle of tithing to be included in the Mosaic covenant at the giving of the law. Only those requirements made within the Law and not those prior the giving of the Law were abrogated when the covenant of Law was abrogated.
      3. In addition, not everything that belonged to the Law was abrogated within the new covenant. All those requirements from the Old Testament remain valid for the New Testament and they were reaffirmed by Lord Jesus or apostles. Regarding giving the tithe, this principle was reaffirmed by Lord Jesus and apostles ((Mat. 23:23; Luke 11:42; 2 Cor. 9:6-7; 1 Cor. 16:2).
    3. Poverty

      4. According to the teaching from the Holy Scripture, poverty is not a valid reason to not give the Lord His part. There are people who will always remain needful because they do not honour God with their tithing (Mal. 3:9). Scripture shows us that the pious ones honoured God by generosity, even though they were lacking materially (Mark 12:41-44; 2 Cor. 8:1-5).

    4. Avarice and lack of faith

      5. The real obstacle in the way of honouring God by giving tithe is lack of faith combined with avarice.

  4. Principles of worshiping through tithing
    1. The principle of promptitude (Prov. 3:9)

      2. According to this principle, the first thing that the believer will do after he receives his earnings is to put aside tithing of his income. The first expense will be giving the tenth part of his income as gratitude offering before God.

    2. The principle of proportionality (Deut. 16:17)

      3. Tithing must be given in proportion to our income. The ratio is established as ten percent from the earned income.

    3. The principle of bringing tithing to the church (Mal. 3:10; Acts 4:34-35)

      4. While generosity as charity will be given according to our preference, generosity as tithing must be brought to the church. God delegated the Church to be the administrator of the Lord’s part.

    4. The principle of worshiping with joy (2 Cor. 9:7)

      5. Giving the tithe must not be considered a burdensome obligation, but a pleasant way of worshiping God with joy.

  5. Application
    1. Verses to be memorized: Mal. 3:8-11.
    2. Questions for personal application and group discussion:
      1. Carefully read Mal. 3:8-11 and answer the following questions:
        • In what way was God robbed?
        • What happens if we do not give tithe?
        • Where do we need to bring the tithe?
        • What does God promise to those who give tithe?
    3. Homework:
      1. Memorize the passage from Mal. 3:8-11;
      2. Carefully read 2 Cor. 9:1-15 and highlight how we should give.
↓↓
↑↑

Lecția 15

Aspecte particulare de morală creștină

  1. Consumul de băuturi alcoolice

    2. Sfânta Scriptură condamnă vehement consumul de băuturi alcoolice și beția.

    • texte biblice din VT în care se condamnă consumul de alcool: Lev. 10:8-11; Num. 6:2-3; Jud. 13:1-7; Prov. 20:1; 21:17; 23:20-35; 31:4-7; Is. 5:11,22; Ier. 35:1-19; Ioel 1:5; Hab. 2:15-16; Osea 4:11.
    • texte biblice din NT în care se condamnă consumul de alcool: Luca 1:15; Rom. 13:13; 1 Cor. 5:11; 6:10; Rom. 14:21; Ef. 5:18; 1 Tim. 3:8; 5:23; Tit 1:7; 2:3.

    Dumnezeu condamnă consumul de băuturi alcoolice. Bețivii nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.

    1. Argumente pentru abstinența totală de la consumul de băuturi alcoolice

      2. Biserica Penticostală învață că un creștin plin de Duhul Sfânt se va abține de la orice consum de băuturi alcoolice.

      • Noi condamnăm ca fiind împotriva moralei creștine consumul de băuturi alcoolice.
      • De asemenea, condamnăm producerea și comercializarea de băuturi alcoolice. Credem că a fi plin de Duhul Sfânt înseamnă, printre multe alte cerințe, și abstinența de la consumul de alcool. Pavel a spus: „nu vă îmbătați de vin, dimpotrivă fiți plini de Duh”.

      Abstinența deplină de la consumul de alcool o fundamentăm pe următoarele argumente:

      1. Principiul dedicării în slujba Domnului (Num. 6:2-3)

        2. Când cineva alegea să se dedice deplin Domnului, trebuia să facă un legământ care implica, printre multe altele, și abstinența de la consumul de alcool. Acest principiu este valabil și pentru creștini. Noi suntem chemați să fim dedicați Domnului neîncetat.

      2. Principiul sfințeniei (Lev. 10:8-10)

        3. Dumnezeu a cerut ca, în timpul exercitării slujbei, preoții Vechiului Legământ să nu consume vin sau altfel de băutură alcoolică. Interdicția are la bază două motive: (1) „ca să nu muriți” și (2) „ca să puteți deosebi ce este sfânt de ceea ce nu e sfânt”. Prin darea legii pentru preoți, Dumnezeu descoperă voia Sa cu privire la idealul sfințeniei. Voia lui Dumnezeu este ca omul să se abțină de la consumul de alcool. Consumul de alcool și sfințirea nu se potrivesc; ele se exclud reciproc.

      3. Principiul înțelepciunii (Prov. 20:1; 31:4)

        4. Înțelepciunea ne învață să ne abținem de la consumul de băuturi alcoolice. Patima beției a început cu primul pahar. Observând mulțimea nenorocirilor determinate de consumul de alcool, orice om înțelept se va feri să consume astfel de produse.

      4. Principiul „cauză – efect” (Prov. 23:29-35)

        5. Consumul de alcool a adus cu sine multă suferință și a distrus multe vieți. Avem în Biblie istoria unor oameni care au fost distruși de alcool. Unii oameni vor ajunge în iad din cauza alcoolului.

      5. Principiul mărturiei misionare

        6. Dorința de a fi lumină pentru lume ar trebui să fie un motiv suficient de puternic pentru a ne abține deplin de la orice consum de băuturi alcoolice. Un creștin nu va bea alcool, nu va produce și nici nu va servi pe cineva cu alcool. Cât despre comercializarea alcoolului, o asemenea practică este cu totul nepotrivită cu morala creștină (Hab. 2:15).

      6. Principiul plinătății Duhului Sfânt (Ef. 5:18)

        7. Pavel spune că trebuie să fim plini de Duhul Sfânt. Învățătura acestui pasaj este că plinătatea Duhului în viața unui creștin implică abstinența deplină de la orice consum de băuturi alcoolice.

      7. Principiul preoției (Lev. 10:8-11; 1 Pet. 2:5-11)

        8. Atunci când un preot era în slujbă, el trebuia să se abțină de la consumul de vin. Prin urmare, preoția în serviciul lui Dumnezeu și consumul de alcool nu sunt compatibile. Preoția după ordinul lui Aaron a încetat și a fost înlocuită cu preoția creștină universală. După NT, fiecare creștin (fie bărbat, fie femeie) este preot pentru Dumnezeu (1 Pet. 2). Spre deosebire de preoții VT, care slujeau după o planificare prestabilită, preoții NT sunt necontenit în serviciul lui Dumnezeu. Dacă preotul aflat în serviciul divin nu trebuie să consume alcool, și dacă creștinul este un preot aflat necontenit în serviciul preoției, implicația este că fiecare creștin trebuie să se abțină de la consumul de băuturi alcoolice.

    2. Concluzie:
      • Biserica Penticostală, după învățătura Scripturii, condamnă ca imoral orice consum de băuturi alcoolice;
      • Noi credem că trebuie să ne abținem deplin de la consumul de alcool;
      • Condamnăm producerea de băuturi alcoolice și comercializarea lor în vederea consumului;
      • Credem că un creștin plin de Duhul nu va ține în casa lui băuturi alcoolice și nici nu-și va servi musafirii necredincioși cu vin sau alte băuturi alcoolice.
  2. Consumul de tutun și droguri

    3. Fumatul și consumul de droguri sunt două păcate la care Scriptura nu se referă în mod direct. Motivul pentru care nu găsim referiri la aceste păcate constă în faptul că ele nu erau cunoscute în vremea scrierii Bibliei sau în societatea în care s-a dezvoltat Biserica. Principiile legate de consumul de băuturi alcoolice se aplică deplin și în ce privește fumatul și consumul de droguri. În plus, Scriptura ne învață să îngrijim de sănătatea trupului, care este templul Duhului Sfânt (1 Tes. 5:23; 1 Cor. 6:19) și să nu cheltuim resursele noastre materiale pe lucruri care nu satură (Is. 55:2).

  3. Ziua de odihnă

    4. Definiție: Prin ziua de odihnă înțelegem punerea deoparte a uneia dintre zilele săptămânii pentru închinare înaintea Domnului și pentru odihnă. În legământul VT, ziua de odihnă a fost ziua de Sabat, adică ziua a șaptea a săptămânii, iar în legământul NT ziua de odihnă este duminica, adică prima zi a săptămânii.

    1. Originea zilei de odihnă

      2. Ziua de odihnă își are originea în exemplul lui Dumnezeu, care, după crearea lumii în șase zile, s-a odihnit în a șaptea zi (Gen. 2:3). La darea Legii lui Moise, Domnul a cuprins porunca privitoare la ziua de odihnă în rândul celor 10 porunci (Ex. 20:8-11). Ziua de odihnă (Sabatul) a devenit un semn al legământului dintre Dumnezeu și poporul Israel, semn care vorbește despre relația de consacrare a poporului Israel față de Domnul (Ez. 20:12).

    2. Învățătura Noului Testament despre ziua de odihnă

      3. În vremea Domnului Isus, fariseii și saducheii au interpretat într-o manieră extrem de scrupuloasă porunca privitoare la ziua de odihnă. Spiritul poruncii lui Dumnezeu a fost acoperit sub tot felul de prevederi tradiționaliste și legaliste, care au făcut din ziua de odihnă o corvoadă. Domnul Isus a înlăturat legalismul tradiționalist fariseic și a reafirmat spiritul inițial al zilei de odihnă.

      1. Poziția Domnului Isus față de ziua de odihnă
        • Învățătura Domnului Isus despre Sabat este afirmată prin două principii fundamentale:
          • Fiul Omului este Domn și al Sabatului (Mat. 12:1-8);
          • Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat (Marcu 2:23-28).
        • În baza acestor două principii afirmăm că Sabatul nu este mai presus de Dumnezeu și nici mai presus de om.
      2. Poziția apostolului Pavel față de ziua de odihnă
        • La Pavel avem două texte semnificative:
          • „Nimeni dar să nu vă judece [...] cu privire la o zi de Sabat” (Col. 2:16);
          • „Unul socotește o zi mai pe sus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredințat în mintea lui.” (Rom. 14:5).
        • Potrivit acestor texte, creștinul nu este dator să țină o anumită zi de odihnă, el are libertatea să se orienteze spre oricare altă zi din săptămână. Cu toate acestea, Pavel arată o atenție deosebită față de prima zi a săptămânii, adică ziua de duminică, zi în care biserica se aduna împreună pentru frângerea pâinii, pentru primirea învățăturii din Cuvânt (Fapte 20:7) și pentru a face colecte bănești pentru cei aflați în nevoie (1 Cor. 16:2-3). Din aceste pasaje se înțelege că primii creștini se întâlneau pentru închinare în ziua de duminică.
    3. Motive pentru care creștinii penticostali țin duminica drept zi de odihnă

      4. Biserica Penticostală dedică ziua de duminică drept zi de odihnă din următoarele motive:

      1. duminica este ziua în care a înviat Domnul Isus (Mat. 28:1-7);
      2. duminica este ziua în care s-a născut biserica creștină (Ioan 20:19-23);
      3. duminica este ziua în care s-a revărsat Duhul Sfânt la Rusalii (Fapte 2:1-4);
      4. duminica era ziua în care se adunau primii creștini (Fapte 20:7; 1 Cor. 16:2-3);
      5. NT nu mai pretinde sâmbăta ca zi absolută de odihnă (Rom. 14:1-6)
      6. nu există un sabat absolut

      Datorită fusului orar, nu avem o zi de sabat universală. Faptul că nu există un sabat universal care să aibă loc simultan la nivel planetar implică o anumită dinamică și flexibilitate în ce privește alegerea și păzirea zilei de odihnă.

    4. Cum trebuie să sărbătorim ziua de odihnă?

      5. A sărbători ziua de duminica în spiritul învățăturii NT implică următoarele acțiuni:

      • participarea la închinarea publică a bisericii;
      • închinarea cu dărnicia ca recunoștință pentru ajutorul acordat de Dumnezeu în cursul săptămânii;
      • înălțarea de rugăciuni către Dumnezeu și citirea Bibliei;
      • abținerea de la muncă;
      • odihnă fizică.

      Observație: În ziua de odihnă sunt permise următoarele activități:

      • lucrările de necesitate absolută (încălzirea locuinței, aprinderea luminii, pregătirea hranei, hrănirea animalelor, acțiunile de salvare a vieții, mersul la muncă – dacă locul de muncă impune acest lucru etc.);
      • acțiunile de caritate;
      • slujirea și lucrul pentru Împărăția lui Dumnezeu (Mat. 12:5). Creștinii nu sărbătoresc ziua de Sabat, ci odihna adusă de viața nouă în Hristos (Ev. 4:1-14). Prin urmare, este în acord cu morala creștină să facem în ziua Domnului toate acele lucrări care scot în evidență realitatea vieții noi. De exemplu, a munci duminica în propriul ogor nu este în spiritul zilei de odihnă, dar a munci duminica, în Numele Domnului, pe ogorul unui om bolnav sau al unei văduve este în acord cu voia lui Dumnezeu.
  4. Jocurile de noroc

    5. Practicarea jocurilor de noroc contravine principiilor biblice referitoare la muncă, proprietate, integritate financiară și relații sociale. Jocurile de noroc reprezintă o manifestare a păcatului lăcomiei de bani și sunt o formă de furt și de înșelare a aproapelui. Jocurile de noroc hrănesc imaginația că mai degrabă norocul decât munca reprezintă calea spre prosperitate. Un creștin va refuza participarea la jocurile de noroc organizate în cadru privat (jocuri de societate cu miză financiară) sau la jocurile de noroc organizate legal (pariuri, loterie etc. – Is. 65:11).

  5. Vestimentația creștinului
    1. Raportul dintre închinarea corectă și vestimentația potrivită
      • Biblia ne învață că există o legătură importantă între închinarea plăcută lui Dumnezeu și modul în care ne înveșmântăm. Deși închinarea pornește din inimă și își are centrul în inimă, închinarea autentică implică și trupurile noastre. O inimă nouă va influența și vestimentația închinătorului.
      • Notăm câteva dintre textele biblice importante legate de raportul dintre închinare, ținuta corporală și vestimentația închinătorului: Gen. 35:1-4; Ex. 33:1-6; Ex. 28:40-43; 1 Tim. 2:9-10; Ev. 10:22; Rom. 8:11; 12:1; 1 Cor. 6:15.
      • Toate aceste texte reflectă locul pe care trupul îl are în procesul închinării adevărate. Trupurile noastre sunt implicate în închinare la fel de mult ca sufletele noastre.
    2. Principii biblice generale cu privire la vestimentație
      1. Principiul modestiei și al simplității (1 Pet. 3:3-4)
        • Îmbrăcămintea este o modalitate importantă de exprimare a caracterului și de manifestare a personalității. Ceea ce ești se reflectă în modul în care te îmbraci. Vestimentația noastră reflectă în exterior cea ce este omul nostru lăuntric.
      2. Principiul bunului exemplu (1 Tim. 2:9-10)
        • Creștinul trebuie să fie un bun exemplu pentru toți oamenii și să-i atragă spre Hristos, inclusiv prin vestimentația sa decentă.
      3. Principiul respectului față de semeni (Mat. 18:6-8)
        • Creștinul nu trebuie să fie pricină de poticnire pentru cineva. Îmbrăcămintea sumară va duce la ispitirea celor mai slabi. Isus a spus ca dacă cineva se uită la o femeie ca să o poftească, a și preacurvit cu ea în inima lui. O femeie se poate face vinovată de provocarea la păcat a cuiva prin vestimentația sa indecentă.
      4. Principiul respectării deosebirilor de gen (Deut. 22:5)
        • Hainele pe care le purtăm trebuie să respecte deosebirile lăsate de Dumnezeu între bărbat și femeie.
    3. Îmbrăcămintea femeilor și a bărbaților evlavioși
      • Femeile și bărbații evlavioși vor fi îmbrăcați în chip cuviincios, cu rușine și sfială; hainele lor vor evita orice tentă de frivolitate și senzualitate. Principiul bunei cuviințe presupune evitarea fardurilor și a machiajelor ostentative, precum și evitarea vopsirii părului în culori diferite de culoarea părului;
      • Nu e potrivit ca o femeie evlavioasă să fie îmbrăcată cu haine decoltate, rochii sau fuste scurte, tricouri fără mâneci, haine mulate pe corp sau transparente;
      • Femeile și bărbații evlavioși vor avea coafuri decente: „nu cu împletituri de păr” (1 Tim. 2:9-10); „este rușine ca un bărbat să poarte părul lung” (1 Cor. 11:14);
      • Femeia evlavioasă nu se va tunde foarte scurt: „este rușine pentru o femeie să fie tunsă ori rasă” (1 Tim. 2:9-10);
      • Oamenii evlavioși nu vor purta bijuterii: „nici cu aur, nici cu mărgăritare” (1 Tim. 2:9-10);
      • Vestimentația unui om evlavios va fi caracterizată de simplitate și modestie: „nici cu haine scumpe” (1 Tim. 2:9-10);
      • Femeile credincioase se vor ruga lui Dumnezeu având capul acoperit cu o eșarfă sau cu un batic, iar bărbații se vor ruga lui Dumnezeu având capul descoperit: (1 Cor. 11:2-16);
  6. Aplicație
    1. Versete de memorat: Hab. 2:15-16.
    2. Întrebări de aplicație personală și discuție în grup:
      1. Discutați despre dependența de tutun și alcool și despre eliberarea de aceste vicii.
    3. Teme de casă:
      1. Memorați pasajul din Hab. 2:15-16;
      2. Citiți și meditați următoarele texte biblice: 1 Cor. 11:2-16; Ef. 5:18; Is. 65:11; 1 Tim. 2:9-10.

Lesson 15

Particular Aspects of Christian Morality

  1. The drinking of alcoholic beverages

    2. The Holy Scripture condemns vehemently drinking alcohol and drunkenness.

    • Biblical texts from the Old Testament where drinking alcohol is condemned: Lev. 10:8-11; Num. 6:2-3; Jud. 13:1-7; Prov. 20:1; 21:17; 23:20-35; 31:4-7; Is. 5:11, 22; Jer. 35:1-19; Joel 1:5; Hab. 2:15-16; Ho. 4:11.
    • Biblical texts from the New Testament where drinking alcohol is condemned: Luke 1:15; Rom. 13:13; 1 Cor. 5:11; 6:10; Rom. 14:21; Eph. 5:18; 1 Tim. 3:8; 5:23; Tit 1:7; 2:3.

    God condemns drinking alcohol. Drunkards will not inherit the kingdom of God.

    1. Arguments for total abstinence from drinking alcohol

      2. The Pentecostal Church teaches that a Christian filled with the Holy Spirit will abstain from any drinking of alcohol.

      • We condemn alcohol consumption as being against Christian morality.
      • We also condemn alcohol production and sale of alcoholic beverages. We believe that being filled with the Holy Spirit is among many other requirements, abstinence from alcohol consumption. Paul said: “do not be drunk with wine, but be filled with the Spirit”.

      Full abstinence from alcohol is based on the following arguments:

      1. The principle of consecration to the service of God (Num. 6:2-3)

        2. When someone chose to fully consecrate themselves to the Lord, they had to make a covenant involving among many other tasks, abstinence from alcohol consumption. This principle applies to Christians as well. We are called to be consecrated to God incessantly.

      2. The principle of holiness (Lev. 10:8-10)

        3. God required that the priests of the Old Covenant are not to consume wine or other alcoholic beverage. The ban is based on two reasons: (1) “lest you die” and (2) “that you may distinguish between holy and unholy”. Through the giving of the law for priests, God reveals His will related to the ideal of holiness. God’s will is that man should refrain from alcohol consumption. Alcohol consumption and holiness do not match; they are mutually exclusive.

      3. The Principle of wisdom (Prov. 20:1; 31:4)

        4. Wisdom teaches us to refrain from drinking alcohol. Intemperance began with the first glass. Any wise man will avoid consuming such products just by noticing the many troubles caused by alcohol consumption.

      4. The principle of “cause – effect” (Prov. 23:29-35)

        5. Alcohol consumption has brought much suffering and destroyed many lives. The Bible presents the history of some people who have been destroyed by alcohol. Some people will go to hell because of alcohol.

      5. The principle of missionary testimony

        6. The desire to be light for the world should be strong enough reason to refrain from any consumption of alcoholic beverages. A Christian will not drink alcohol, will not produce alcohol, nor serve anyone with alcohol. As far as marketing alcohol, this practice is totally inappropriate with the Christian morality (Hab. 2:15).

      6. The principle of the fullness of the Holy Spirit (Eph. 5:18)

        7. Paul states that we must be filled with the Holy Spirit. The teaching of this passage is that the Spirit fullness in Christian’s life involves complete abstinence from any consumption of alcoholic beverages.

      7. The principle of the priesthood (Lev. 10:8-11; 1 Pet. 2:5-11)

        8. When a priest was in service, he had to refrain from wine consumption. Therefore, priesthood in God’s service and drinking alcohol are not compatible. Aaron’s priesthood stopped and was replaced with the universal Christian priesthood. According to the New Testament, each Christian (either man or woman) is a priest before God (1 Pet. 2). Unlike priests from the Old Testament who served according to a predetermined plan, the priests from the New Testament are continually in God’s service. If the priest should not consume alcohol during the divine service and if the Christian is a priest who is continually found in the service of priesthood, the implication is that every Christian must abstain from alcohol consumption.

    2. Conclusion:
      • The Pentecostal Church condemns any consumption of alcoholic beverages as being immoral according to the Scriptural teaching.
      • We believe that we must fully refrain from alcohol consumption;
      • We condemn the production and marketing of alcoholic beverages for consumption;
      • We believe that a Christian filled with the Spirit will not have alcoholic drinks in his house and he will not serve his unbeliever guests with wine or other alcohol drinks.
  2. Tobacco and drugs consumption

    3. Smoking and drug consumption are two main sins that Scripture does not make reference directly. The reason we do not find references to these sins is that these sins were unknown at the time of writing the Bible or to the society in which the Church developed. The principles related to consumption of alcoholic beverages are fully applied as for smoking and using drugs. Furthermore, the Scripture teaches us to care for the health of the body which is the temple of the Holy Spirit (1 Thess. 5:23; 1 Cor. 6:19) and not to spend our material resources on things that do not satisfy (Isa. 55:2).

  3. The day of rest

    4. Definition: The day of rest means putting aside one day of the week to worship the Lord and to rest. In the Old Testament covenant, Sabbath was the day of rest known as the seventh day of the wee, and then in the New Testament covenant Sunday is the day of rest known as the first day of the week.

    1. The Origin of the day of rest

      2. The day of rest has its origin in God’s example who rested on the seventh day after creating the world in six days (Gen. 2:3). God included the commandment concerning the day of rest among the Ten Commandments (Ex. 20:8-11) when God gave the law to Moses. The day of rest (Sabbath) became a sign of covenant between God and Israel which speaks about Israel’s relationship of consecration to the Lord (Ez. 20:12)

    2. The New Testament teaching about the day of rest

      3. In Jesus’ time, the Pharisees and Sadducees interpreted the commandment concerning the day of rest in an extremely scrupulous manner. The spirit of God’s commandment was covered under all sorts of traditionalist and legalist foresights which turned the day of rest into drudgery. Lord Jesus removed pharisaical traditionalist legalism and reaffirmed the original spirit of the day of rest.

      1. Lord Jesus’ viewpoint toward the day of rest
        • Lord Jesus’ teaching about the Sabbath is asserted by two fundamental principles:
          • The Son of Man is also Lord of the Sabbath (Mat. 12:1-8);
          • The Sabbath was made for man and not man for the Sabbath (Mark 2:23-28).
        • Based on these two principles, we confirm that the Sabbath is not greater than God or man.
      2. Paul’s viewpoint on the day of rest
        • Paul has two significant texts:
          • “Let no one judge you […] regarding Sabbaths” (Col. 2:16);
          • “One person esteems one day above another; another esteems every day alike. Let each be fully convinced in his own mind” (Rom. 14:5).
        • According to these texts, the Christian ought not to keep a certain day of rest but he/she has the freedom to choose any other day of the week. However, Paul shows particular attention to the first day of the week, Sunday, a day in which the Church gathers in the breaking of bread, to receive instructions from the Word (Acts 20:7) and to collect money for those in need (1 Cor. 16:2-3). These passages indicate that the early Christians met to worship on Sunday.
    3. Why Pentecostal Christians keep Sunday as a day of rest

      4. The Pentecostal Church dedicates Sunday as a day of rest for the following reasons:

      1. Sunday is the day when Lord Jesus has risen (Matt. 28:1-7);
      2. Sunday is the day when the Christian Church was born (John 20:19-23);
      3. Sunday is the day the Holy Spirit was poured at Pentecost (Acts 2:1-4);
      4. Sunday was the day when the early Christians gathered (Acts 20:7; 1 Cor. 16:2-3);
      5. The New Testament does not claim Saturday as an absolute day of rest (Rom. 14:1-6);
      6. There is no absolute Sabbath.

      Due to time zones, we do not have a universal Sabbath day. Being that there is not a universal Sabbath to take place simultaneously at a global level, certain dynamic and flexibility is involved in choosing and keeping the day of rest.

    4. How should we celebrate the day of rest?

      5. To celebrate Sunday in the spirit of the New Testament instruction, the following actions are involved:

      • Participation in church’s public worship;
      • Worshipping with generosity as gratitude for God’s help during the week;
      • Praying to God and reading the Bible;
      • Refraining from work;
      • Physical rest.

      Note: The following activities are allowed during the day of rest:

      • Works of absolute necessity (residential heating, light switching, preparing food, feeding the animals, rescue operations, going to work if job policy requires it, etc.);
      • Charitable actions;
      • Ministry and work for the kingdom of God (Matt. 12:5). Christians do not celebrate the Sabbath but the rest brought by the new life in Christ (Heb. 4:1-14). It is therefore consistent with Christian morality to do all those works on Lord’s Day that highlight the reality of the new life. For example, to work your own land on Sundays is not in the spirit of the day of rest, but to work on Sunday in the name of the Lord on someone’s piece of land who is sick or widowed is in agreement with God’s will.
  4. Gambling

    5. Gambling activities are contrary to biblical principles related to work, property, financial integrity and social relationships. Games involving gambling represent a manifestation of sin of greed, and are a means of theft and dealing falsely with our neighbour. Gambling feeds the imagination that luck rather than work is the way to prosperity. A Christian will refuse taking part in gambling organized in a private setting (financial stake games) or legal organized gambling (betting, lottery, etc. – Is. 65:11).

  5. Christian Attire
    1. The relation between proper worship and appropriate attire
      • The Bible teaches that there is an important link between acceptable worship before God and the way we dress. Although worship begins from the heart and has its centre in the heart, authentic worship also involves our bodies. A new heart will influence the worshiper’s dress code.
      • Some important biblical texts linked to relationship between worship, body outfit and worshiper’s dress code are: Gen. 35:1-4; Ex. 33:1-6; Ex. 28:40-43; 1 Tim. 2:9-10; Heb. 10:22; Rom. 8:11; 12:1; 1 Cor. 6:15.
      • All these texts reflect the place that the body has in the process of genuine worship. Our bodies are involved in worship as much as our souls are.
    2. General biblical principles on attire
      1. The principle of modesty and simplicity (1 Pet. 3:3-4)
        • Attire is an important way of expressing the character and the manifestation of the personality. What you are is reflected in the way you dress. Our clothes reflect the inner part of ourselves on the outside.
      2. The principle of the good example (1 Tim. 2:9-10)
        • Christians must be a good example (including his/her decent clothes) for all people to attract them to Christ.
      3. The principle of respect for others (Matt. 18:6-8)
        • Christians must not be an offense to anyone. Improper clothing will lead to temptation of the weak. Jesus said that if anyone looks at a woman to lust after her, he has already committed adultery in his heart. The woman may make herself guilty of sin by challenging someone through her indecent clothing.
      4. The principle of respecting gender differences (Deut. 22:5)
        • The clothes we wear must respect the distinctions given by God between man and woman.
    3. The attire of godly women and men
      • Godly women and men will be dressed modestly, with decency and propriety; their clothes will avoid any hint of frivolity and sensuality. The principle of decency implies avoiding flashy makeup and facial makeup as well as dyed hair in colours other than the natural hair colour.
      • It is not suitable for a godly woman to dress in low-cut dresses, short dresses or skirts, sleeveless shirts, tight-fitting or transparent clothing.
      • Godly women and men will have decent hairstyles: “not with elaborate hair styles” (1 Tim. 2:9-10); “it is a disgrace to man to have long hair” (1 Cor. 11:14);
      • Godly women will not cut their hair very short: “it is a disgrace for a woman to have her hair cut off or her head shaved” (1 Tim. 2:9-10);
      • Godly people will not wear jewellery: “or gold or pearls” (1 Tim. 2:9-10);
      • Godly men will choose an attire characterized by simplicity and modesty: “not with costly clothing” (1 Tim. 2:9-10);
      • Godly women shall pray to God with their head covered with a scarf or headscarf, and men shall pray to God having their heads uncovered (1 Cor. 11:2-16).
  6. Application
    1. Verses to be memorized: Hab. 2:15-16;
    2. Questions for personal application and group discussion:
      1. Discuss dependence on tobacco and alcohol and the liberation of these vices.
    3. Homework:
      1. Memorize the passage from Hab. 2:15-16;
      2. Read and memorize the following biblical texts: 1 Cor. 11:2-16; Eph. 5:18; Is. 65:11; 1 Tim. 2:9-10.

Toate donațiile sunt în întregime în beneficiul Institutului Teologic Penticostal București.

Donează cu PayPal:

paypal

1. INSTITUTUL TEOLOGIC PENTICOSTAL DIN BUCUREȘTI
B-dul. Uverturii, nr. 210-220, Sector 6, București, 060946
Fiscal No: 4431243

Banca Transilvania – Agenția Apusului, București
Pentru donații în Lei (Cod IBAN): RO 76 BTRL RON CRT 0272 4418 01
Pentru donații în EURO (Cod IBAN): RO 26 BTRL EUR CRT 0272 4418 01
Pentru donații în USD (Cod IBAN): RO 30 BTRL USD CRT 0272 4418 01
Pentru donații în AUD (Cod IBAN): RO 15 BTRL AUD CRT 0272 4418 01
Pentru donații în GBP (Cod IBAN): RO 54 BTRL GBP CRT 0272 4418 02
Pentru donații în CAD (Cod IBAN): RO 95 BTRL CAD CRT 0272 4418 01

Cod SWIFT: BTRLRO22 (pentru transferuri internaționale)

Banca Comercială Română (București, Bulevardul Regina Elisabeta, nr. 5, sector 3)
Pentru donații în Lei (Cod IBAN): RO 87 RNCB 0090 0005 0859 0001
Pentru donații în EURO (Cod IBAN): RO 22 RNCB 0090 0005 0859 0007
Pentru donații în USD (Cod IBAN): RO 60 RNCB 0090 0005 0859 0002

Cod SWIFT: RNCBROBU (pentru transferuri internaționale)

2. BIBLIOTECA INSTITUTULUI TEOLOGIC PENTICOSTAL DIN BUCUREȘTI
B-dul. Uverturii, nr. 210-220, Sector 6, București, 060946
Nr Fiscal: 4431243

Banca Transilvania – Agenția Apusului, București
Pentru donații în Lei (Cod IBAN): RO 42 BTRL RON VBSG 27244 1801
Cod SWIFT: BTRLRO22 (pentru transferuri internaționale)

All donations benefit the Pentecostal Theological Institute Bucharest entirely.

Donate via PayPal:

paypal

1. INSTITUTUL TEOLOGIC PENTICOSTAL DIN BUCUREȘTI
B-dul. Uverturii, nr. 210-220, Sector 6, București, 060946
Fiscal No: 4431243

Banca Transilvania – Agenția Apusului, București
For donations in Lei (Cod IBAN): RO 76 BTRL RON CRT 0272 4418 01
For donations in EURO (Cod IBAN): RO 26 BTRL EUR CRT 0272 4418 01
For donations in USD (Cod IBAN): RO 30 BTRL USD CRT 0272 4418 01
For donations in AUD (Cod IBAN): RO 15 BTRL AUD CRT 0272 4418 01
For donations in GBP (Cod IBAN): RO 54 BTRL GBP CRT 0272 4418 02
For donations in CAD (Cod IBAN): RO 95 BTRL CAD CRT 0272 4418 01

SWIFT Code: BTRLRO22 (for international transfers)

Banca Comercială Română (București, Bulevardul Regina Elisabeta, nr. 5, sector 3)
For donations in Lei (Cod IBAN): RO 87 RNCB 0090 0005 0859 0001
For donations in EURO (Cod IBAN): RO 22 RNCB 0090 0005 0859 0007
For donations in USD (Cod IBAN): RO 60 RNCB 0090 0005 0859 0002

SWIFT Code: RNCBROBU (for international transfers)

2. BIBLIOTECA INSTITUTULUI TEOLOGIC PENTICOSTAL DIN BUCUREȘTI
B-dul. Uverturii, nr. 210-220, Sector 6, București, 060946
Fiscal No: 4431243

Banca Transilvania – Agenția Apusului, București
For donations in Lei (Cod IBAN): RO 42 BTRL RON VBSG 27244 1801
SWIFT Code: BTRLRO22 (for international transfers)